Nu-mi place să încep cu o scuză – probabil chiar există o regulă care îmi interzice s-o fac, asemănătoare aceleia care nu-mi permite să pun prepoziţia la sfârşitul propoziţiei –, dar, după ce am citit cele peste treizeci de pagini deja scrise, simt că aşa s-ar cuveni. Este vorba despre anumite cuvinte pe care le tot folosesc. De fapt, despre o expresie. Încă de la o vârstă fragedă am învăţat de la mama o mulţime de cuvinte porcoase (aşa cum vă veţi convinge şi singuri în cele ce urmează). Însă expresia asta a mea este cât se poate de decentă. Ea este „mai târziu”, cu toate sinonimele ei: „după aceea”, „apoi”, „pe urmă”. De exemplu: „Am aflat mai târziu că…” şi „Abia după aceea am înţeles că…” şi „Am devenit pe urmă un…”. Ştiu că mă repet, de aceea am încercat să o înlocuiesc cât mai des cu sinonimele ei, dar, în fond, tot aia e şi nici n-am avut de ales, pentru că povestea mea începe pe vremea când mai credeam în Moş Crăciun şi în Zâna Măseluţă (cu toate că la şase ani începusem deja să-mi pun întrebări în privinţa lor). Acum am douăzeci şi doi, adică e mai târziu, da? Probabil că pe la vreo patruzeci şi ceva de ani – evident, presupunând că voi apuca vârsta asta – o să-mi aduc aminte de toate lucrurile pe care credeam că le înţeleg la douăzeci şi doi şi o să-mi dau seama că, de fapt, nu pricepeam prea multe. Acum ştiu că întotdeauna există un „mai târziu”. Cel puţin, până murim. Îmi închipui că atunci ar fi corect să folosim adverbul „demult”, cu toate sinonimele lui. Numele meu este Jamie Conklin şi, odată ca niciodată, într-o Zi a Recunoştinţei, am desenat un curcan care mi s-a părut absolut demenţial. Mai târziu – dar nu mult mai târziu – mi s-a spus că era un mare rahat. Uneori adevărul e tare naşpa. Cred că asta-i o poveste de groază. Ia vedeţi şi voi ce părere o să aveţi.