De patru luni frecam menta: trăiască stagiile de la sfârșitul studiilor! Privind retrospectiv, înțelegeam mai bine de ce reușisem să-l găsesc pe-al meu în ultimul moment. Spre deosebire de toți colegii mei de la școala de comerț, gata să tragă tare, eu nu mă dădusem peste cap ca să obțin primul meu contract pe perioadă nedeterminată. Eram adepta efortului minim și știam ce-mi plăcea: să folosesc cele două limbi ale mele — franceza și engleza — și să-i ajut pe oameni să comunice. Adoram să vorbesc. Nu exista nimeni mai guraliv ca mine. Căutând în anuarul foștilor elevi ai școlii, dădusem peste datele acestei agenții de interpreți în domeniul afacerilor, îmi trimisesem CV-ul, avusesem o întâlnire cu asistenta șefului și problema se aranjase. Dar, sincer, cine ar fi dorit o astfel de slujbă ca să obțină diploma? Probabil eram singura pe care o interesa, căci era „stagiul fotocopii“ prin excelență, fără nicio centimă ca salariu, în timp ce toți ceilalți câștigau ceva bani în fiecare lună. Avantajele, deloc neglijabile: nicio responsabilitate, fără obligația de a purta costum taior, fără ore târzii și, de asemenea, cu posibilitatea de a bea cafea gratis și a mă întâlni cu toată gașca la Happy Hour! Într-o altă viață, ar fi fost interesant să mă spetesc acolo, așa bilingvă cum eram. În ziua aceea, aveam ochii cârpiți de somn. Petrecusem toată noaptea și nu dormisem decât vreo două ore pe canapeaua extensibilă rablagită a surorii mele, ale cărei arcuri îmi torturaseră spinarea. Deși am ajuns cu mai mult de o oră întârziere, se pare că reușisem să trec neobservată, ascunzându-mă în debaraua care-mi servea drept birou. După-amiază, când mă luptam să nu adorm, secretara patronului, cocoțată pe tocurile ei de femeie ușoară, a venit la mine cu un zâmbet diabolic pe buze; această femeie cumsecade voia să-mi pună-n cârcă și sarcinile ei.

― Du-te să servești niște cafele în biroul lui Bertrand.

― Nu, sunt ocupată aici. Nu se vede?

― Serios? Mi-a zâmbit răutăcios, apoi și-a privit unghiile îngrijite, înainte să continue cu un aer nepăsător:

― Ah, în cazul ăsta, după ce-ți termini misiunea importantă, sunt cinci dosare de legat care te așteaptă, eu n-o să am timp să mă ocup de ele. Ce pacoste! Eram un dezastru când venea vorba să folosesc mașina de legat. Înclinând capul într-o parte, i-am adresat un zâmbet la fel de tâmp ca al ei.

― OK! O să fac cafelele alea, e mai rezonabil, ale tale sunt de-a dreptul scârboase. N-ar trebui să-l supărăm pe șef. Ofensată, țeapănă ca un par, m-a săgetat cu privirea în timp ce mă ridicam, strâmbându-mă la ea cu limba scoasă. Zece minute mai târziu, cu o tavă în mâini, atentă să nu mă împiedic în fața tuturor, am oftat, deschizând cu fundul ușa de la biroul șefului, când un damf de tequila mi-a ajuns la nas; duhneam încă a alcoolul băut cu o seară înainte. Am intrat în încăpere și am aruncat