Era ora patru dimineaţa, eu nu mai dormisem bine de săptămâni întregi, iar copilul plângea din nou. Copilul nu avusese cum să mă trezească – deoarece, atunci când începuse să urle, eu contemplam tavanul de câteva ore bune, cu ochii larg deschişi. Dar eram atât de năucit de oboseală, încât mi se părea imposibil să mă mişc din pat. Vreme de mai multe minute, n-am putut decât să zac în continuare inert, pe când Josh, în vârstă de patru luni, îşi forţa plămânii către noi culmi de performanţă. Până la urmă, chiuielile sale, repetate cu tenacitate, au trezit-o cu forţa pe nevastă-mea, Beth. Încă buimacă, dândumi un ghiont mobilizator cu cotul, îmi adresă primele cuvinte din ultimele două zile: — Ocupă-te tu de el! Apoi se rostogoli pe partea cealaltă, trăgându-şi perna peste cap. M-am conformat ordinului primit, cu nişte mişcări nesigure, teleghidate, ca de somnambul. M-am ridicat în şezut. Am pus un picior pe podea. Mi-am luat halatul dungat, aruncat pe un scaun de lângă pat. Mi l-am pus peste pijamaua la fel de dungată şi i-am strâns bine cordonul. Mam dus până la uşă şi am deschis-o. Îmi începusem ziua de muncă – deşi, de fapt, ziua mea de muncă nu se sfârşea niciodată. Camera copilului se afla vizavi de a noastră. Până acum o săptămână, Josh dormise cu noi. Dar, spre deosebire de celălalt fiu al nostru, Adam, acum în vârstă de patru ani, care după perioada critică a primelor opt săptămâni a început să doarmă nopţile – copilul acesta avea probleme grave cu somnul. Refuza cu îndârjire să cadă răpus de osteneală mai mult de două ore la rând, iar atunci când se trezea, scâncetele lui ascuţite ne aduceau aminte că el avea nevoie de atenţia noastră permanentă. Am încercat tot ce era omeneşte posibil, ca să-l determinăm să doarmă şi el măcar - DOUGLAS KENNEDY - 5 opt ore – l-am ţinut treaz până târziu în noapte, alimentându-l înainte de culcare cu două biberoane de lapte, ca să ne asigurăm că n-o să-l scoale foamea până a doua zi de dimineaţă, şi i-am administrat o doză decentă de aspirină pentru bebeluşi. Nu a mers cu nimic. Aşa încât atunci am hotărât să-l mutăm în camera lui, crezând că o să doarmă mai bine dacă era lăsat de capul lui. Nicio speranţă. Acum pauza maximă dintre perioadele cu urlete era de trei ore. Şi, la cele douăzeci de săptămâni pe care le avea micuţul, Beth şi cu mine ne aflam, ca de obicei, în faţa altei nopţi albe. Încercasem recent să mă autoconving că nervii noştri zdruncinaţi şi oboseala cronică a amândurora erau cauzele principale ale neînţelegerilor dintre noi – neînţelegeri care au culminat cu două seri în urmă, atunci când Beth şi-a vărsat tot veninul, spunându-mi că sunt un netrebnic. Neputând să înghit o asemenea invectivă fără să ripostez, nu m-am lăsat nici eu mai prejos, blagoslovind-o cu calificativul „scorpie mahalagioaică”. Cu toate că trecuseră deja patruzeci şi opt de ore de la acest amabil schimb de epitete, ea tot nu vorbea cu mine. La fel ca şi luna trecută. După ce avusesem o dispută pe tema facturii noastre de la American Express, m-a tratat cu o indiferenţă totală, un întreg weekend. Sau ca acum două luni, atunci când a plimbat copilul cu căruciorul, iar pe mine m-a acuzat că sunt cel mai egoist bărbat pe care l-a consemnat vreodată istoria omenirii. Astfel că insomnia mea nu se datora numai drăguţului de Josh. Mai erau şi alte treburi minore care mă chinuiau. Ca şi casa aceasta, de exemplu. Acum o uram.