Prolog 

2016 

Într-un mic apartament din Atena, patru generații se adunaseră ca să serbeze o zi de naștere. O femeie mărunțică, cu păr argintiu, zâmbea în timp ce strănepoții alergau, zvăpăiați, în jurul grupului de adulți care cântau: Pandoú na skorpízis, Tis gnósis to fos, Kai óloi na léne, Na mía sofós. Să împărtășești lumina Din toate câte le știi Ca toți să recunoască Ce înțeleaptă poți fi. Deși auzise cuvintele astea de mii de ori, Themis Stavridis le ascultă și se gândi la cunoașterea pe care o împărtășise celorlalți. Cei ai casei îi știau rețetele „secrete“, metoda de a păstra focul mocnit, priceperea de a deosebi poamele bune de cele otrăvitoare. De fapt, ea pe toți îi învățase tot ce știa. Cei optsprezece membri ai familiei ședeau înghesuiți în jurul mesei vechi, de mahon. 

Câțiva dintre copii fuseseră așezați în poala părinților, ca toată lumea să aibă loc. Ospățul se încheiase, tortul fusese devorat, iar acum, în după-amiaza târzie, tânăra generație devenise nerăbdătoare și se uita pe furiș la telefoane, ca să-și verifice mesajele și să vadă cât era ceasul. Casa cu două dormitoare n-avea cum să mai cuprindă energia copiilor, mici sau mari, așa că, sub privirea atentă a mamelor, aceștia se așezară la rând ca s-o îmbrățișeze pe femeia de nouăzeci de ani. În fotoliul zdrențuit, care încă era preferatul lui, ședea soțul lui Themis, deopotrivă prezent și absent. Înainte de plecare, copiii se aliniară ca să-l sărute, mai ales pe creștetul capului sau pe obraz. Părea că nu-și dădea seama că erau acolo. Fața i se asemăna cu o casă în care nu mai ardea nici o lumină. În ultimii cinci ani luminile se stinseseră rând pe rând, iar azi strălucirea de pe fața soției lui nu făcea decât să accentueze contrastul dintre ei. Giorgos Stavridis nu-și mai dădea seama că majoritatea celor de față îi erau rude de sânge și că-i datorau propria existență. Prezența lor îl contraria și alarma în anumite momente, pentru că pe toți fie că îi uitase, fie că nu-i mai recunoștea. 

După promisiuni de revedere și îmbrățișări prelungite, apartamentul redeveni tăcut. Farfuriile pe jumătate pline de pastítsio¹, spanakópita² și dolmadákia³ rămăseseră împrăștiate pe masă. Mai era încă suficientă mâncare ca să-l hrănească din nou pe fiecare oaspete. 

Un singur platou rămăsese gol, cu câteva firimituri pe el și cu urme de glazură, de la tortul cu ciocolată cremoasă. Acesta fusese tăiat cu îndemânare și împărțit pe farfurii de carton, ultima dintre ele găsindu-și loc în echilibru pe brațul scaunului, lângă bătrân. Doi dintre nepoți rămaseră în urmă: Popi, care locuia în apropiere, și Nikos, care venise din America să serbeze ziua bunicii. Nikos stătea așezat într-un colț al camerei, lucrând ceva pe laptop, în timp ce Popi începu să adune pe o tavă paharele murdare. – Te ajut să strângi, yiayiá⁴, zise ea punând farfuriile una peste alta și răsturnând mâncarea neatinsă în containere de plastic. – Nu, nu, Popi mou. Mă descurc singură. Știu cât de ocupați sunteți voi, tinerii. – Nu sunt ocupată, yiayiá, răspunse Popi, iar apoi adăugă doar pentru ea: Aș vrea eu!