Odată, demult, într-un regat îndepărtat, trăia o fetiță care semăna izbitor cu păpușa ei de porțelan. Aveau același păr blond-ruginiu. Aceiași ochi de culoarea vinului purpuriu. Până și mamei fetiței îi venea greu să le deosebească. Și erau de nedespărțit, căci fetița o ținea mereu lângă ea, ca să o ferească de toți frații și surorile ei, care căutau mereu să i-o fure. Familia trăia într-o casă de un roz-prăfuit, pe malul unui râu, iar seara, copiilor le plăcea să se adune în jurul sobei și să asculte poveștile mamei. Povești despre ținuturi și mai îndepărtate, din vremuri și mai de demult, când existau regi și regine care trăiau în castele; povești despre cum castelele acelea fuseseră înghițite de marea neagră ca întunericul nopții. Frații și surorile adormeau ascultând poveștile și apoi mama o lua în poala ei pe fetiță, împreună cu păpușa, și îi povestea despre tatăl ei. Și el avusese același păr blond-ruginiu, aceiași ochi ca vinul purpuriu, într-un alt ținut îndepărtat, într-o altă țară de demult. Dar într-o seară, după cină, în timp ce focul ardea încet în sobă și samovarul fluiera, iar mama vorbea și copiii ascultau, se auzi zgomot de pași dincolo de ușă. Bob-boc-boc. Și apoi lovituri în ușa de un roz-prăfuit. Cioc-cioc-cioc. Urmate de o voce insipidă de bărbat. Deschide, deschide, deschide! Mama deschise ușa. În prag stăteau doi bărbați, fiecare cu câte o pușcă în mână. – Trebuie să vii cu noi, îi spuseră bărbații mamei. Mama întoarse capul într-o parte, ca să nu o vadă copiii plângând. Dar samovarul încetă să fluiere, soba se stinse și povestea rămase neterminată, iar în tăcerea asta, frații și surorile auziră lacrimile mamei cum cad pe podea. Alergară spre cei doi bărbați, ca să îi oprească. Stop-stop-stop! Bum-bum-bum. Frații și surorile căzură la podea, precum lacrimile mamei. Trupurile lor zăceau la fel de liniștite și de inerte ca păpușa pe care o ținea în brațe fetița. – Mai e încă unul? îl întrebă unul dintre bărbați pe celălalt, arătând spre fetiță, care rămăsese lângă sobă. – Sunt doar păpuși, îi răspunse cel de-al doilea bărbat. Bărbații o luară pe mamă cu ei. Sunetul pașilor lor începea să se piardă. Boc-boc-bo… Plânsul mamei părea îndepărtat și demult trecut. Nu, nu, nu… Fetița începu să respire din nou. Inspiră, expiră, inspiră. Se ridică, ținând păpușa sub braț, și străbătu camera însângerată, călcând peste surorile și frații ei însângerați, ieși pe ușa însângerată afară din casa însângerată până la râul însângerat. Uitase să își spele mâinile însângerate. De teama acelor bărbați, fetița nu se opri la râu, nici nu rămase în ținutul acela. De teama acelor bărbați, purtă cu ea păpușa de-a lungul întregii sale vieți, în toate călătoriile ei. Dar o purtă prea mult timp, atât de mult, încât nici nu mai putea distinge între ea și păpușă. Atât de mult, încât nu mai era convinsă că ea e fata; nu își mai dădea seama dacă ea era cea reală.

Păpușa de porțelan Kristen Loesch descarca gratis PDF.