Pasagerii pentru zborul 542, în direcţia Bombay, sunt aşteptaţi la poarta de îmbarcare numărul şapte. Ultimul apel.” Fraza de care se temeau cele patru prietene. Cele care rămân la Paris se agită în jurul călătoarei. 

— Ai paşaportul la tine, puiul meu? 

— Da, Simona mea dragă. 

— Ţi-am pus migdale în buzunarul rucsacului, şopteşte Rosalie. — Eşti un înger. Aşa sunt sigură că o să rezist dacă stewardesele fac grevă cu servitul mesei. Au ajuns mult mai devreme, au băut mai multe cafele, nu s-au atins nici de croissante, nici de alte bunătăţi de patiserie, au vorbit despre tot felul de nimicuri, apoi au aşteptat tăcute. Şi. În momentul despărţirii, le-au venit în minte mii de lucruri esenţiale de spus. Când una îşi trage sufletul, continuă cealaltă, iar a treia, pe care o trece pipi de o oră – acum e prea târziu, nu vrea să-şi asume riscul de-a parcurge kilometri întregi pe culoare şi să rateze plecarea –, preia ştafeta. Recomandările ţâşnesc din toate părţile: „Mestecă gumă la decolare. Nu înota în Cange. Bea apă din sticlă. Adu-ne patru sariuri. Atenţie la curry-ul verde. Lasă vacile sacre să treacă. Pune-ţi dopuri în urechi dacă-i prea mult zgomot. Câţi locuitori sunt în India? Câţi bărbaţi goi sub peticele lor de ţesături? Dă-ne veşti, cel puţin ca să ne spui c-ai ajuns cu bine. Să te întorci!”. 

— Ţin să v-aduc aminte că am 47 de ani. Fetelor. 

— Da. Dar e pentru prima dată când pleci departe. Lângă ele, răsăriţi parcă de nicăieri, un bărbat şi o femeie se îmbrăţişează. În mijlocul marelui hol înţesat de lume, nu-i mai văd decât pe ei. Îmbrăcaţi în alb, cu părul care li se-amestecă, cu gurile împreunate, superbi, formează un singur trup cu patru mâini. Patru mâini care se strecoară într-un teritoriu cunoscut, se mângâie, se strâng cu putere. Se îndepărtează. Doi centimetri. Vorbesc în şoaptă. Se împletesc şi mai strâns. Prietenele se întreabă dacă-şi spun cuvinte de amor, mai dure sau consolatoare. Dacă el este cel care pleacă, iar ea este cea care rămâne sau invers. Dacă se despart pentru totdeauna. Dacă n-au decis încă nimic. Habar n-au. 

— Era să uit. Regina ne-a dat asta pentru tine. Când o să ajungi într-un locşor frumos, planteazăle cu gândul la noi. Caria ia săculeţul cu seminţe de bambus. 

— Să aveţi grijă de ea. 

— Mare grijă. Hai… du-te. Spune Simone. Şi o sărută pentru o ultimă oară. Ciuseppina o priveşte pe Caria drept în ochi. 

— Buon viaggio! 

— Ah! Uite că s-a gândit măcar una să-mi ureze. Grazie, bella! Rosalie o strânge în braţe pe aventurieră. — Nu ne uita. O urmăresc din priviri cât mai mult timp posibil. Aşa cum fac toţi cei care însoţesc o persoană dragă care pleacă la capătul lumii pentru mai multă vreme, sperând să se răzgândească. Ceea ce nu se întâmplă niciodată. Caria se răsuceşte spre ele, le zâmbeşte şi dispare. Simone butonează pe tastele mobilului. O sună pe cea care-a rămas la al cincilea etaj al imobilului. 

— Asta e, gata. A plecat cu seminţele de bambus, ne întoarcem acasă. Traversează aeroportul, braţ la braţ. În ritmul Giuseppinei. Care-şi târăşte piciorul bolnav. Au uitat de cei doi porumbei nedespărţiţi, n-o aud pe femeia care strigă că n-o să plătească excedentul de bagaj, trec fără să-i vadă, printre mămicile prăvălite greoi pe banchetele din sala de aşteptare, printre copiii agăţaţi de jucăriile favorite şi printre adulţii lipiţi de tabletele lor. Nu-şi vorbesc, dar sunt unite de braţele şi gândurile lor. Se instalează pe bancheta din faţă a camionetei. Cea din spate e încărcată cu gheridoane, fotolii şi tablouri. Chiar de-ar fi fost goală, ar fi stat tot împreună. 

— Vă mai amintiţi când a venit Carla…

 — Avea coc şi ochelari roşii. 

— Şi o valiză enormă. 

— Aţi uitat de Traviata, papagaliţa! 

— Ce dramă! — Şi Jean-Pierre care se plimba ţanţoş nevoie mare! 

— Dintr-o singură îmbucătură! 

— Tot cartierul a auzit ţipătul Carlei. Au înmormântat-o pe Traviata sub tufele de hortensii. Regina mai ieşea încă din casă pe vremea aia. Le-a pregătit un haiku, pe care l-a rostit în faţa hortensiilor.