Perspectivă. Am nevoie să văd lucrurile în perspectivă. Nu e vorba de un cutremur sau un nebun înarmat sau un accident nuclear, da? Raportat la alte dezastre, acesta nu e unul major. Nu major. Îmi închipui că într-o zi o să râd când îmi voi aminti de acest moment şi o să-mi spun „Ha, ha, ce fraieră am fost să-mi fac griji“. Încetează, Poppy. Nici să nu te gândeşti. Nu-mi vine să râd – de fapt, mi-e rău. Umblu năucă prin sala de recepţii a hotelului, cu inima bătând să-mi sară din piept, căutând zadarnic de-a lungul mochetei albastre cu model, în spatele scaunelor aurite, sub şerveţelele aruncate, în locuri unde n-ar putea să fie. L-am pierdut. Singurul lucru din lume pe care nu trebuia să-l pierd. Inelul meu de logodnă. Ar fi prea puţin zis că e un inel special. Există în familia Tavish de trei generaţii. Are un smarald superb, încadrat de două diamante şi Magnus a trebuit să-l scoată dintrun seif special de la bancă înainte de a mă cere în căsătorie. L-am purtat cu grijă zi de zi, timp de trei luni, noaptea aşezându-l cu sfinţenie pe o tăviţă specială de porţelan, verificând odată la 30 de secunde să văd dacă-l am pe deget… şi acum, chiar în ziua în care părinţii lui se întorc din State, l-am pierdut. Taman în ziua asta. Profesorii universitari Antony Tavish şi Wanda Brook-Tavish sunt, chiar în acest moment, la bordul unui avion, în drum spre casă, după şase luni de concediu sabatic la Chicago. Mi-i şi imaginez, ronţăind alune prăjite cu miere şi citind lucrări academice, fiecare cu Kindle-ul lui. Sincer, nu ştiu care te intimidează mai mult. El. E atât de sarcastic. Nu, ea. Cu părul ei zburlit, întrebându-te tot timpul ce părere ai despre feminism. OK, amândoi te sperie la culme. Şi vor ateriza cam într-o oră şi cu siguranţă o să