- Da!... Da! strigă doctorul Angelescu la telefon, cu gâtul sucit inutil, cu toată faţa încreţită de încordare. Nu!... Nu, bineînţeles!... Categoric!... Dacă vă spun, cum să... Nu, nu, nu, nu!... Fireşte – conchise şi puse încet, oftând, receptorul în furcă. Un moment, rămase cu mâna încleştată pe el, dar parcă nici nu mai îşi dădea seama ce face. Surorile îl priveau buimăcite, mirate, puţin crispate, aşteptând cu un soi de înfricoşare. Cea tânără se numea Tereza, era înaltă, subţire, brună, delicată, cu aparenţă fragilă şi halatul alb îi acorda un aer aristocratic. Pe cealaltă, mult mai în vârstă ca ea, şi mai comună, o chema Mioara; avea chipul plin şi sever, cu tenul pergamentos, gălbui, brăzdat de cute şi era soră şefă. Din pricina ţinutei sobre şi a atitudinii reci, rezervate, semăna cu o stareţă. Însă purta ochelari cu lentile groase, prin care ochii i se vedeau bulbucaţi, ca ai fluturilor, şi asta îi conferea o alură mai mult de profesoară decât de egumenă.