Iris Murdoch, probabil autoarea cea mai importantă a literaturii britanice postbelice, s-a născut în 1919 la Dublin, dar şi-a petrecut copilăria la Londra. Stu-diază limbile clasice, istoria antică şi filosofia la Somerville College, Oxford, unde, la un moment dat, o va întâlni pe viitoarea „Doamnă de Fier" a Marii Britanii, Margaret Thateher. In 1942 se înscrie în Partidul Comunist, dar simpatia pentru această miş-care se va stinge relativ repede. După război funcţio-nează în cadrul Comisiei ONU pentru Refugiaţi. între 1948-l963 ţine prelegeri de filosofie la St. Anne College, Oxford, după care se dedică exclusiv scrisului. In 1956 se căsătoreşte cu scriitorul şi critif'ul literar John Bayley, care îi va sta alături până la moarte, în 1999. A scris peste douăzeci de romane, printre care Prins în mreje (1954), Castelul de nisip (1957), Clopotul (1958), Unicornul (1963), Visul lui Bruno (1969), Prinţul negru (1973), Discipolul (1985), Dilema lui Jackson (1995) ete. în 1987 i-a fost conferit titlul de Dame a Imperiului Britanic. In 1998, John Bayley a publicat o emoţionantă biografie intitulată Elegie pentru Iris, în care descrie viaţa alături de scriitoarea atinsă de cumplita maladie Alzheimer. Această biograHe a stat la baza filmului Iris (2001), regizat de Richard Eyre, cu Judi Dench, Jim Broadbent şi Kate Winslet. În anul 2002, Editura Polirom a publicat romanul Clopotul, care analizează tensiunile de natură emo-ţională, morală şi sexuală apărute în sânul unei comu-nităti izolate din preajma unei mănăstiri. Marea, marea (1978, distinsă cu Booker Prize) este considerată cea mai reuşită carte din prolifica şi îndelungata carieră literară a lui Iris Murdoch. Perso-najul-narator Charles Arrowsby, o celebritate a scenci londoneze, se retrage într-un sat de la marginea mării.
Aici o întâlneşte pe Mary, prima sa dragoste, faţă de care dezvoltă o adevărată obsesie, punând la cale răpirea ei. Marea este omniprezentă în roman sub forma unei forţe, imense, incomprehen^ibile şi incon-trolabile, de care eroul cărţii ac simte deopotrivă atras şi ameninţat. Marea, marea. Marea care freamătă în faţa mea, în timp ce scriu, are o oglindă mai curând incandescentă decât scăpărătoare, sub lumina mângâioasă a soarelui de mai. Suptă în reflux, zace liniştită la buza ţărmului, aproape neîncreţită de unde, neîntinată de spumă.
Către orizont, se aprinde într-un purpuriu somptuos, striat cu dungi de verde smaraldin. Chiar la muchea orizontului, se topeşte în indigo. în apropierea usca-tului, unde câmpul meu vizual e crenelat de movi-liţe gheboşate din rocă gălbuie, se aşterne o fâşie de un verde deschis, îngheţat şi pur, mai puţin strălucitor, ba chiar opac, lipsit de transparenţă. Ne aflăm în nord, şi lumina solară nu poate stră-punge marca. In locurile unde apa molcomă linge stâncile, stăruie la suprafaţă o peliculă de culoare. Cerul fără de nori e foarte palid înspre dunga de indigo a orizontului, punctată cu uşoare scânteieri de argint, la zenit. Albastrul se intensifică şi vibrează. Dar cerul e rece, până şi soarele e rece. Am acris cele de mai sus, vrând să fie paragraful de început al memoriilor mele, dar între timp s-a întâmplat ceva atât de extraordinar şi de oribil, încât nu mă încumet să-l descriu nici măcar acum, cu toate că s-a scurs o bună bucată de vreme de atunci, şi mi-a încolţit în minte o explicaţie posibilă, dacă nu total justificabilă. Poate că lăsând să se mai interpună un răstimp, o să devin mai calm şi cu mintea mai limpede. Am vorbit despre memorii. Oare astfel va putea fi intitulată această cronică?
Timpul o va dovedi. în clipa de faţă, când scrierea mea are abia vârsta de o pagină, seamănă mai curând a jurnal decât a memorii. Ei bine, nare decât să fie un jurnal! Cel mult regret că nu am ţinut în.trecut un jurnal; câte puncte de reper mi-ar fi furnizat! Dar acum, când cele mai importante evenimente ale vieţii mele s-au consumat, nu-mi mai rămân decât „aducerile aminte în linişte netulburată". Căinţa pentru o viaţă de egoism? Nu tocmai, totuşi ceva în genul ăsta. Desigur, niciodată n-am pomt.'nit de aseme-nea lucru femeilor şi bărbaţilor cu care aveam de-a face în teatru. S-ar fi prăpădit de râs.
TOP 10 Cărți
