Mai ţii minte, scumpul meu Antoine, acea dimineaţă de primăvară când mergeam pe Champs Elysees discutând despre geniul rusy tuy George şi euy fără să ne dăm seamay atât de animată era discuţia noastră, că ora dejunului trecuse şi că rămăseserăm singuri pe bulevard? Mă sfătuiai să citesc întreaga operă a lui Dostoievski. Eu îţi spuneam că citisem, la insistenţele tale, Fraţii Karamazov, că îmi fusese de ajuns şi că n-aveam chef să mai deschid un roman rusesc înainte de venirea iernii; refuzam să mă îmbolnăvesc dinadins mai mult de o dată pe an; tocmai mă refăcusem: nuy n-aveam să citesc Idiotul în acel an. George a fost de părere că exageram importanţa lecturilor. — Ducem în noi boala lui Dostoievski, mi-a spus el. Eroii lui sunt oameni. — Sunt în primul rând ruşi, am răspuns cu acea fermitate pe care tu o numeşti încăpăţânare. Dar un rus e la fel ca tiney ca mine, ca oricine din jurul nostru! Nu-i diferit de noi decât în închipuirea ta. — Nuy nu-i la fel! Şi dovada... Ajunseserăm la colţul străzii La Boetie când un trecător ne tăie drumul şiy luând-o la dreapta, ne depăşi şi începu să urce, ca şi noi, spre Etoile. Pe bulevardul care, la acea oră, nu era populat decât de pomi, acest plimbăreţ singuratic şi noi trei ne-am uitat unii la alţii, fără nici o grijă la politeţe, ca nişte oameni care se întâlnesc în deşert.

Omul era înalt şi purta barbă blondă. Avea nasul scurt, pomeţii oblici şi o privire vicleană. Din buzunarul hainei bleumarin se vedea fluturând capătul unei batiste de mătase de un roşu viu. Pălăria îi era bine înfiptă pe ceafă; ţigara lui mirosea a cădelniţă. Deşi nu s-a întors, părea, nu ştiu de ce, că se uită ţintă la noi cu urechile. — ...iar dovada? îl vezi pe acel domn? ţi-am spus eu. Nu-i ca alţii... pentru că e rus! — Nu-i rus, mi-ai răspuns tu. — Ba da, e rus! Sunt sigură că e! — Vrei să faci pariu? — Sigur. Nu exista nici un motiv să mă tem. Cum aveam să aflăm vreodată numele acestui trecător care începuse să se îndepărteze între timp, călcând cadenţat, cu un mers de militar, rus, fireşte? Uitasem să pun la socoteală pasiunea ta faţă de adevăr care, la noi ceilalţi, s-ar putea numi indiscreţie. Ai grăbit pasul; te-am văzut cum îl ajungi din urmă pe necunoscut, cum duci un deget la pălărie, pentru a-l saluta în clipa când i te-ai adresat, şi te-am auzit pronunţând aceste cuvinte îndrăzneţe: — Scuzaţi-mă, domnule, am făcut pariu cu o doamnă. Vreţi să-mi spuneţi ce naţionalitate aveţi? Omul s-a întors. într-o străfulgerare, mi-am închipuit scena care avea să urmeze. Două posibilităţi: trecătorul se supără; vă insultaţi, apoi vă luaţi la bătaie. Domnul nu se supără, atât că-ţi spune cu un zâmbet trist: