Au fost odată cinci soldați francezi care au plecat la război, fiindcă
asta-i viața.
Primul, odinioară aventuros și vesel, purta la gât numărul matricol
2124, de la un birou de recrutare din departamentul Sena. Avea în
picioare niște cizme luate de la un neamț și aceste cizme se afundau în
noroi, din tranșee în tranșee, prin labirintul părăsit de Dumnezeu, care
ducea spre primele linii.
Mergeau în șir, chinuindu-se la fiecare pas; se îndreptau toți cinci spre
primele linii, cu mâinile legate la spate. Niște oameni cu puști îi
conduceau din tranșee în tranșee – pleosc, fleoșc prin noroi, cu cizmele
luate de la un neamț –, spre licărul înghețat al serii, dincolo de primele
linii, dincolo de calul mort și de lăzile cu muniție rătăcite și de toate
lucrurile îngropate sub zăpadă.
Era multă zăpadă, era prima lună din 1917, era în primele zile.
2124 înainta prin șanțurile șerpuite, smulgându-și picioarele pas cu pas
din noroi, când și când unul dintre oamenii aceia îl ajuta, trăgându-l de
mâneca mantalei vechi, mutându-și pușca pe celălalt umăr, trăgându-l de
postavul mantalei țepene, fără niciun cuvânt, ajutându-l să-și salte
picioarele pe rând din noroi.
Și apoi, chipurile.
Zeci și zeci de chipuri, toate aliniate de aceeași parte în șanțurile
strâmte, ochi încercănați cu noroi îi fixau în trecere pe cei cinci soldați

istoviți, care-și împingeau înainte toată greutatea corpului pentru a se
deplasa, pentru a merge mai departe, spre primele linii. În lumina serii,
dincolo de copacii ciuntiți, lângă pereții de pământ perfid, priviri mute în
mijlocul cearcănelor de noroi îi urmăreau o clipă de sub căști, trecând de
la unul la altul, pe cei cinci soldați cu mâinile legate cu funie.
El, 2124, zis Eschimosu’, zis și Bastoche
2
, era tâmplar în vremurile
bune dinainte, tăia scânduri, le șlefuia, între două dulapuri de bucătărie
mergea să bea un vin alb sec – un vin alb la Micu’ Louis, pe strada
Amelot, la Paris –, își înfășura peste mijloc, în fiecare dimineață, un brâu
lung din flanelă. O dată și încă o dată și încă o dată. Fereastra sa dădea
spre acoperișuri de ardezie și zboruri de porumbei. O fată cu păr negru
era în camera lui, în patul lui, o fată care spunea... ce spunea?
Atenție la fir!
Pășeau înainte, cu capul descoperit, spre tranșeele din prima linie, cei
cinci soldați francezi care plecaseră la război, cu mâinile legate cu o funie
udă și țeapănă ca postavul mantalei și în drumul lor, uneori, o voce se
făcea auzită, o voce calmă, niciodată aceeași, o voce neutră care spunea
atenție la fir.
Era tâmplar, fusese trimis în fața tribunalului militar pentru mutilare
voluntară, găsiseră urme de praf de pușcă pe mâna sa stângă rănită, îl
condamnaseră la moarte. Nu era adevărat. Voise să-și smulgă un fir de
păr alb din cap. Arma, care nici măcar nu era a lui, se descărcase singură,
fiindcă de la Marea Nordului până la munții din est, de multă vreme,
labirinturile săpate de oameni nu-l mai adăposteau decât pe diavol. Nu
reușise să apuce firul de păr alb.
În 1915, primise o citare pe ordinul de zi și bani pentru prizonieri. Trei.
Primul, în Champagne. Brațe ridicate, o șuviță blondă căzută peste un
ochi. Avea douăzeci de ani și vorbea franceza. Spunea... ce spunea?
Atenție la fir!
Ceilalți doi rămăseseră lângă unul de-ai lor care trăgea să moară, cu
burta spintecată de ceva, fărâme de proiectil, fărâme de soare, fărâme.

Sub o șaretă pe jumătate arzând, cu bonetele lor cenușii bordate cu roșu,
se târau pe coate, fără să-și piardă bonetele, e soare azi, camarade. Unde
era asta? În îndepărtata vară 1915, pe undeva. Odată, coborâse din tren
într-un sat și, pe peron, lătra un câine. Lătra la soldați.
2124 era vioi și robust, cu umerii puternici ai salahorului care fusese în
tinerețe, când plecase, aventuros și vesel, în America, umeri de tăietor de
lemne, de căruțaș, de căutător de aur, care-l făceau să pară mai mărunt.
Avea 37 de ani acum, aproape împliniți, credea în toate lucrurile ce-i
fuseseră spuse pentru a justifica nenorocirea și care zac îngropate în

zăpadă, luase cizmele unui inamic care nu mai avea nevoie de ele, ca să-
și înlocuiască în nopțile de strajă ghetele scâlciate, îndesate cu paie și cu

ziare. Îl condamnaseră într-o școală pentru mutilare voluntară și îl mai
condamnaseră o dată, din păcate, fiindcă se îmbătase și făcuse o prostie
împreună cu camarazii lui, însă mutilarea, asta nu era adevărat.