Grupuri misterioase de bărbați străbat călare drumurile Greciei. Țăranii îi privesc cu neîncredere de pe câmpuri sau din pragul ușilor. Din experiență știu că doar cei periculoși călătoresc: soldați, mercenari și traficanți de sclavi. Se încruntă și bombăne până-i văd dispărând la orizont. Nu le plac străinii înarmați. Călăreții galopează fără să-i bage-n seamă pe țărani. Luni de zile au escaladat munți, s-au strecurat prin defileuri, au traversat văi și râuri, au navigat de la o insulă la alta. Mușchii și rezistența lor au devenit de fier de când și-au asumat această misiune ciudată. Ca să-și îndeplinească sarcina trebuie să se aventureze prin zonele pline de violență ale unei lumi care se află aproape mereu în război. Sunt vânători porniți în căutarea unor prăzi ceva mai speciale — tăcute, inteligente, care nu lasă nicio urmă. Dacă acești emisari ce stârnesc neliniște s-ar așeza în taverna vreunui port să bea vin, să mănânce caracatiță friptă, să vorbească și să se îmbete cu necunoscuți (ceea ce, din prudență, nu fac niciodată), ar putea înșira povești nemaipomenite din călătoriile lor. Au pătruns în zone pustiite de ciumă. Au traversat regiuni pârjolite de incendii, au văzut cenușa fumegândă a distrugerii și brutalitatea rebelilor și mercenarilor aflați pe picior de război. Cum încă nu există hărți ale acestor ținuturi întinse, s-au pierdut și au rătăcit zile întregi în bătaia soarelui ori prin stihiile furtunilor.

Au fost nevoiți să bea apă stătută, care le-a provocat pântecării înfiorătoare. Ori de câte ori plouă, căruțele și măgărițele se împotmolesc în bălțile mocirloase; cu strigăte și înjurături, au tras de ele până au căzut în genunchi și-au sărutat glodul. Când noaptea îi găsește departe de orice adăpost, numai pelerina îi mai apără de scorpioni. Au cunoscut tortura înnebunitoare a puricilor și frica nesfârșită de tâlharii care infestează drumurile. Adeseori, călărind prin pustietăți nemărginite, le îngheață sângele în vine la gândul că un grup de bandiți, fără să scoată un sunet, ascunși după vreun cot al drumului, abia așteaptă să se arunce asupra lor și să-i ucidă cu sânge-rece, să-i tâlhărească, abandonându-le apoi, prin tufișuri, cadavrele calde încă. E normal să le fie frică. Regele Egiptului le-a încredințat sume mari de bani ca să-i îndeplinească ordinele pe celălalt țărm al mării. Pe atunci, la doar câteva decenii după moartea lui Alexandru, era foarte riscant să călătorești având asupra ta o mare avere, aproape o sinucidere. Și chiar dacă pumnalele tâlharilor, bolile contagioase și naufragiile amenințau să zădărnicească o misiune atât de costisitoare, faraonul insistă să-și trimită agenții din țara Nilului, să treacă granițe și să străbată distanțe mari, în orice direcție. Își dorește cu ardoare, cu nerăbdare și cu o dureroasă sete să aibă acea pradă pe care vânătorii lui secreți o adulmecă pentru el, înfruntând pericole neștiute. Țăranii, care se ivesc la poartă să privească pe furiș, mercenarii și bandiții ar fi făcut ochii cât cepele și ar fi rămas cu gura căscată dacă ar fi știut ce urmăreau călăreții străini. Cărți, căutau cărți.