Copilul sugea la sânul mamei. — Pare un copilaş fericit, remarcă sora. Îţi dai seama imediat dacă un copil e mulţumit sau nu. După mine, acesta e. Kendall izbuti să schiţeze un zâmbet stins. Abia putea să înfiripe un gând coerent, darămite să se mai angajeze într-o conversaţie. Mintea ei încă mai încerca să realizeze faptul că ea şi copilul ei supravieţuiseră accidentului. În camera de consultaţii a spitalului, o simplă perdea galbenă îi separa pe pacienţi de coridor, oferindu-le un minimum de intimitate. Lângă dulapurile albe de metal în care se aflau bandaje, seringi şi aţele, era o chiuvetă din oţel inoxidabil. Kendall stătea pe o masă căptuşită în mijlocul încăperii strâmte, ţinându-şi băieţelul în braţe. — Cât are? o întrebă sora. — Trei luni. — Numai atât? Pare mai mare! — E foarte sănătos. — Cum ai zis că-l cheamă? — Kevin. Sora le zâmbi şi apoi clătină din cap a mirare. — E un adevărat miracol că aţi scăpat cu viaţă din catastrofa asta. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine, scumpo. Nu ţi-a fost frică? Accidentul avusese loc prea repede pentru ca ea să mai fi simţit frica. Maşina se ciocnise de copac înainte ca acesta să poată fi văzut prin perdeaua de ploaie. Pasagera din faţă strigase ceva, iar şoferul răsucise de volan şi apăsase pe frână, dar fusese prea târziu. Când roţile alunecaseră pe pavajul ud, maşina se rotise cu o sută optzeci de grade, ieşind de pe şosea şi rupând parapetul. După aceea nu mai fusese decât o chestiune de fizică şi de gravitaţie. Kendall îşi aminti zgomotele care însoţiseră goana maşinii pe panta acoperită de vegetaţie. Ramurile copacilor zgâriaseră vopseaua şi geamurile se spărseseră. Caroseria se izbise de bolovani şi cioturi de copaci. Ciudat, dar niciunul din cei aflaţi înăuntru nu scosese niciun sunet. Bănui că resemnarea îi amuţise pe toţi. 4 Deşi îl anticipase, momentul în care se izbiseră de copacul apărut în cale fusese cumplit. Inerţia forţase roţile din spate să se ridice de la pământ şi atunci când maşina luase din nou contact cu solul, o făcuse asemeni unui bizon rănit de moarte. Pe bancheta din spate, ţinută de centură, Kendall supravieţuise. Şi, deşi maşina se aflase într-o poziţie precară pe panta abruptă, izbutise să iasă, ţinându-l pe Kevin în braţe. — E un ţinut aspru, spuse sora. Cum naiba ai reuşit să urci panta aia? Nu fusese deloc uşor. Ştiuse că urcuşul până la şosea avea să fie dificil, dar subestimase efortul fizic de care era nevoie. Faptul că trebuia să-l protejeze şi pe Kevin îngreunase şi mai mult lucrurile. Terenul nu era deloc cooperant; vremea era îngrozitor de ostilă. Solul era numai noroi şi rădăcini de copaci printre care erau răspândiţi bolovani ascuţiţi. Ploaia, purtată de vânt, cădea aproape orizontal şi, în câteva minute, o udase până la piele. Muşchii braţelor, picioarelor şi spatelui începuseră să o doară înainte să parcurgă o treime din distanţă. În locurile unde nu era acoperită de îmbrăcăminte pielea îi fusese tăiată, zgâriată şi învineţită. De câteva ori îşi spusese că era inutil şi ar fi vrut tare mult să renunţe, să se oprească şi să doarmă până când elementele naturii le luau vieţile. Dar instinctul ei de conservare era mai puternic decât acea tentaţie, aşa că îşi continuase urcuşul. Ţinându-se de ramuri şi de bolovani şi proptindu-şi picioarele în ce găsea, ajunsese în cele din urmă la şosea unde începuse să caute ajutor. Era în pragul delirului când văzuse nişte faruri apărând prin ploaie. Un sentiment de uşurare şi epuizarea o copleşise. În loc să fugă spre maşină, se prăbuşise în genunchi pe banda de pe mijlocul şoselei, aşteptând ca maşina să ajungă la ea. Salvatoarea ei era o femeie vorbăreaţă care se ducea la o întrunire religioasă. O dusese pe Kendall până la cea mai apropiată casă şi anunţase autorităţile în legătură cu accidentul. Mai târziu, Kendall rămăsese uimită când aflase că nu parcursese decât o milă de la locul accidentului, căci se păruseră zece