În pripă, ca şi cum îmbulzeala ar fi prins rădăcini în centrul satului, a sosit compania bananieră, urmărită de vijelie. Aceasta venise învolburată, amestecată de-a valma cu resturi de oameni şi obiecte de prin alte sate; rămăşiţele unui război civil, care părea tot mai depărtat şi mai neverosimil. Vijelia era neîndurătoare. Totul, de la aroma secreţiilor sensibile până la duhoarea morţii din adâncuri, se molipsea de putorile ei fără număr, aşezate claie peste grămadă. În mai puţin de un an, a prăvălit peste sat molozul numeroaselor catastrofe de dinaintea ei şi şi-a răspândit pe străzi încărcătura de resturi nelămurite. Iar rămăşiţele s-au tot ales, precipitat, în ritmul zăpăcit şi imprevizibil al furtunii, şi s-au cules, până au transformat ceea ce fusese o ulicioară cu un râu la un capăt şi un ocol pentru morţi la celălalt într-un sat felurit şi complicat, alcătuit din ce pierduseră alte sate. 

Acolo au ajuns, odată cu vijelia îmbulzită a oamenilor, târâte de forţa ei impetuoasă, gunoaie din magazine, spitale, saloane de distracţii, uzine electrice; ce mai rămăsese din femeile singure şi din bărbaţii care, la sosire, îşi legau catârca de un stâlp al hotelului, ducând cu ei, drept unic bagaj, un cufăr din lemn ori o legăturică de schimburi, iar după câteva luni, aveau casă proprie, două concubine şi gradul militar cu care le rămăseseră datori, pentru că ajunseseră târziu la război. Chiar şi resturi de iubiri triste de prin oraşe ne-au venit odată cu vijelia, au înălţat căsuţe din lemn, au întocmit mai întâi un colţ, unde o jumătate de pat de campanie era un sumbru adăpost de-o noapte, apoi o zgomotoasă stradă clandestină şi, mai târziu, un întreg sat de toleranţă în sat. În toiul vijeliei, al furtunii cu feţe necunoscute, cu copertine pe domeniul public, cu bărbaţi care se primeneau în stradă, cu femei care stăteau aşezate pe cufere cu umbrelele deschise şi cu catâri şi catârce lăsate de izbelişte, muritori de foame în grajdul hotelului, cei dintâi eram cei din urmă; noi eram străini; venetici. 

După război, când am venit la Macondo şi am putut aprecia calitatea solului, am ştiut că vijelia avea să vină odată şi odată, dar nu ne-a dus mintea la forţa ei. De aceea, simţind că se apropia avalanşa, n-am putut decât să punem farfuria, furculiţa şi cuţitul în spatele porţii şi să ne aşezăm, aşteptând răbdători ca noii sosiţi să ne cunoască. Atunci a fluierat trenul întâi oară. Vijelia s-a rotit şi i-a ieşit în întâmpinare, dar, rotindu-se, şi-a pierdut avântul, câştigând în unitate şi vigoare; şi a suferit procesul natural de fermentaţie, intrând în germenii pământului.