Azi, când m-am trezit dintr-un somn scurt de după-amiază, „bărbatul fără chip” era în faţa mea. Stătea pe scaunul din dreptul canapelei pe care dormeam şi mă fixa cu ochi imaginari dinăuntrul chipului absent. Bărbatul înalt era îmbrăcat la fel ca data trecută când îl văzusem. Purta o pălărie neagră, cu boruri largi, care îi ascundea pe jumătate chipul fără chip, şi o haină lungă, tot închisă la culoare. — Am venit să-mi faci portretul, a spus bărbatul fără chip după ce s-a asigurat că mă trezisem. Avea o voce joasă, lipsită de intonaţie şi seacă. Aşa mi-ai promis. Îţi mai aduci aminte, nu? — Îmi aduc aminte. Dar atunci n-aveam nicio bucată de hârtie la îndemână şi n-am putut să te desenez, am spus eu, cu voce la fel de lipsită de intonaţie şi seacă. În schimb, ţi-am dat un pinguin-talisman. — Da, l-am adus cu mine. Cu aceste cuvinte, şi-a întins în faţă braţul drept. Avea o mână foarte lungă, în care strângea păpuşica din plastic în formă de pinguin. Fusese prinsă la telefonul mobil, în chip de talisman. I-a dat drumul şi a căzut pe măsuţa de cafea din sticlă cu un pocnet surd. — Ţi-l dau înapoi. Probabil că ai nevoie de el. Pinguinul ăsta mic ar trebui să-ţi fie talisman şi să-i protejeze pe cei dragi ţie. Doar că, în schimb, vreau să-mi faci portretul. — Dar m-ai luat din scurt, iar eu n-am pictat niciodată portretul unui om fără chip! am ezitat eu. Aveam gâtul complet uscat. — Am auzit că eşti un portretist desăvârşit. Plus că toate au un început, a spus bărbatul fără chip, apoi a râs. Cred că a râs. A sunat ca şuierul gol al vântului care răzbate din străfundurile unei peşteri. Bărbatul şi-a scos pălăria neagră, care îi ascundea faţa pe jumătate, dar acolo unde ar fi trebuit să-i fie chipul era doar o ceaţă lăptoasă care se rotocolea încet. M-am ridicat şi am luat de pe masa de lucru un caiet de schiţe şi un creion cu vârf moale. M-am aşezat apoi pe canapea şi am dat să-i schiţez portretul. Însă nu ştiam de unde să încep, de unde să-l apuc. La urma urmei, în locul chipului său nu era decât un gol. Cum să dai formă la ceva ce nu e? În plus, ceaţa lăptoasă care învăluia golul îşi schimba forma neîncetat. — Ai face bine să te grăbeşti, a zis bărbatul fără chip. Nu pot să zăbovesc mult aici. Inima îmi bătea sec în piept. Nu prea aveam timp. Trebuia să mă grăbesc. Însă mâna care strângea creionul rămăsese încremenită în aer şi refuza să se clintească, de parcă amorţise de la încheietură. Aşa cum spusese şi el, existau câţiva oameni pe care trebuia să-i protejez. Şi tot ce puteam eu să fac era să desenez. Cu toate acestea, nu eram în stare să redau pe hârtie chipul „bărbatului fără chip”. Priveam mişcarea ceţii, incapabil să fac ceva. — Îmi pare rău, dar timpul s-a scurs, a spus el puţin mai târziu, apoi a expirat prelung un şuvoi de ceaţă albă din gura fără chip. — Aşteaptă! Încă puţin şi… Bărbatul şi-a pus la loc pe cap pălăria neagră şi şi-a ascuns din nou chipul pe jumătate. — Am să trec din nou pe la tine la un moment dat. Între timp poate o să fii în stare să mă desenezi. Până atunci, îţi las ţie pinguinul-talisman. Apoi bărbatul fără chip s-a făcut nevăzut. A dispărut în văzduh într-o clipită, ca pâcla risipită pe neaşteptate de o rafală de vânt. În urma lui au mai rămas doar scaunul gol şi măsuţa de sticlă. Pinguinul-talisman nu mai era pe ea. Părea doar un vis fugar. Însă ştiam bine că nu fusese aşa, altfel însemna că întreaga realitate în care trăiam eu nu era decât un vis. Poate că la un moment dat o să fiu în stare să pictez portretul unui gol, aşa cum un anumit artist a reuşit să picteze Uciderea Comandorului. Însă până atunci am nevoie de timp. Trebuie să am timpul de partea mea.