Când dracu’ îţi mănâncă şi ultimul biscuit cu cereale, atunci ştii că ai în faţă o zi grea.
Ei bine, de fapt era Saskia, nu Împieliţatul, şi orice tendinţă spre copite era bine ascunsă în
sandalele cu barete şi tocuri foarte înalte marca Manolo Blahnik, dar dincolo de asta,
asemănarea era remarcabilă, până la ochii uşor injectaţi şi aerul de superioritate imorală.
– Mă tem că am veşti proaste, Jemima. Adică, sigur, proaste pentru tine, nu pentru mine!
A râs cristalin, de-mi venea s-o lovesc cu o cărămidă.
– Am decis să-mi găsesc furnizori în altă parte.
Buzele ei subţiri şi strânse au mai ciugulit câteva firimituri, ronţăind încet biscuitul de jur
împrejur, până când aproape mi-a venit să ţip: „Dar mănâncă-l o dată!”, numai că n-am
îndrăznit.
– Iartă-mă, ce spuneai?
– Bijuteriile tale sunt foarte... sunt superbe, fără îndoială, foarte complicate ca design, dar
să ştiică sunt şi foarte scumpe.
Dura săptămâni întregi să fac un astfel de obiect. De aceea acceptase Saskia să le primească
în magazinul ei, pentru că erau prohibitive ca preţ.
– Am discutat cu vreo două persoane din Statele Unite, care confecţionează obiecte foarte
asemănătoare şi mi le pot furniza cam la jumătate preţ faţă de tine.
Jumătate? Ce materiale folosesc, aş fi vrut s-o întreb: plastic şi aracet? Deja ajunsesem cu
finanţele la limită, fiindcă închiriasem o cameră în căsuţa lui Rosie şi-mi făcusem atelier în
hambarul lui Jason.