Când Nina intră în dormitor, eu stau în fața dulapului. — Arăt grasă în asta? întreabă ea. Mă uit rapid către soția mea. — Arăți minunat. Îmi întorc privirea la dulap și la cele trei cravate care atârnă înăuntru. Cea verde-mentă, de la absolvire, iese clar din calcul. Cea de la înmormântare se potrivește cu starea mea de spirit, dar nu și cu cămașa. Cu un oftat, o iau pe cea bleu cu dungi argintii, primită cadou de Crăciun de la soacră-mea acum cinci sau șase ani și care părea demodată încă de-atunci. — De-abia te-ai uitat. Nina s-a mutat la oglinda mare de pe podea. Se învârte de la brâu în sus, privindu-se încruntată. — Se potrivește perfect, spun eu. Nina își aranjează rochia. Mă alătur și eu la oglindă, simțind mirosul familiar. Soția mea are același parfum de mulți ani, de atât de mult timp încât până și eu îmi amintesc cum se numește: Acqua di Giò. Ea trage din nou de rochie, chicotește și murmură ceva imperceptibil. Eu încerc să fac nodul la cravată, dar nu reușesc prea bine. — Ai de gând s-o porți și anul ăsta? Nina e încă întoarsă spre oglindă, dar și-a mutat atenția de la rochie la cravată. — Alta n-am. Face un pas mare spre dulap, dar renunță când vede ce mai atârnă în cui. — La anul chiar trebuie să investești într-una nouă. Dau din cap și în același timp aud soneria de la ușă. — Sigur e Jennifer. Nina se întoarce spre ușa deschisă. — Smilla! Deschizi tu? Se aude un zgomot la etaj, picioarele Smillei tropăie în jos pe scări și în curând se aud două voci din hol. Nina se uită la mine. — Cât e ceasul? — Cinci și douăzeci. — Și douăzeci? Se repede la comodă și începe să răscolească printre ciorapi. O pereche după alta aterizează pe podea, la picioarele ei. — La naiba! De ce uit mereu să cumpăr ciorapi? Un minut mai târziu, Nina părăsește camera cu ceva negru într-o mână. — Băieții ce mai fac? întreabă ea în timp ce iese pe hol. S-au îmbrăcat? — Mă duc să văd. — Vilgot să-și ia cămașa! strigă Nina din baie. E pe scaun. Îmi închei pantalonii, îmi pun haina și verific rezultatul în oglindă. Cravata mă face să arăt ca un clovn. Doar nasul roșu îmi lipsește. • Vilgot și hainele de petrecere nu sunt o combinație fericită. Copilul nostru de șase ani ar putea trăi bine mersi într-o pereche de pantaloni de trening și uneori mă întreb de ce tot insistăm să-l îmbrăcăm elegant. Anton a devenit mai maleabil cu privire la acest aspect. Îi place să se îmbrace frumos și diminețile stă în fața oglinzii și își aranjează părul. Influența de la școală. — Frumoasă cămașă, spun, în timp ce coborâm scările. Anton ridică din umeri, dar îmi zâmbește, ceea ce face foarte rar. Mă opresc în dreptul bucătăriei, mă uit la cele două fete de lângă chiuvetă și încerc să-mi calmez bătăile inimii. Jennifer nu e un monstru. E doar o adolescentă obișnuită, prietena fiicei mele. Trebuie să-mi dreg de mai multe ori vocea ca să pot vorbi. — La revedere. Jennifer nu reacționează, pare hotărâtă să nu audă. Continuă să taie salata cu spatele la mine. Rochia scurtă și mulată lasă foarte puțin loc imaginației și fac tot posibilul să nu-mi pironesc privirea în vreun loc nepotrivit. Cu toate astea, mă simt prins în flagrant când Smilla se întoarce către mine. Radiază. Dă mai încet volumul boxei portabile și vine la mine. — Pa. Primesc o îmbrățișare aspră.