Prolog 

Ekaterinburg. 16 iulie 1918 

Iurovski trecu în revistă armele întinse pe masă: șase pistoale și opt revolvere. Păreau nelalocul lor în biroul acestui domn, cu tapetul scump de culoare violet, decorat cu frunze aurii de palmier, cu candelabrul luxos de argint, veiozele Art Nouveau din vitraliu și gramofonul de lemn. Două încăperi mai departe, familia Romanov lua cina împreună cu cei patru servitori. Omletă; în ziua aceea prisoseau ouăle. Ușa biroului se deschise, iar bărbații intrară, aruncând mai întâi o privire la arme și apoi la el, înainte să se așeze în semicerc. Ermakov stătea drept sub un cap de cerb expus pe perete, cu părul brunet în dezordine și fața lucind de sudoare. Iurovski nu era suficient de aproape încât să-i simtă alcoolul din respirație, dar știa că e acolo, deși era abia opt seara și încă era lumină afară. – În seara asta, începu el, prezidiul sovietului regiunii Ural a fost însărcinat cu o misiune foarte importantă: să scăpăm țara de dușmanii bolșevismului. 

I se puse un nod în stomac; încă nu primise nici o telegramă de la Moscova care să confirme acest lucru, totuși îi era limpede ce i se cere. Aceasta era clipa lui de glorie; avea locul asigurat în manualele de istorie. Continuă pe un ton profesionist: 

– Vreau unsprezece oameni, câte unul pentru fiecare membru al grupului, astfel încât decesele să fie simultane. Fiecăruia i se va aloca o țintă, iar eu voi da ordinul de tragere. Trageți să ucideți, ca să nu sufere inutil văzându-i pe ceilalți cum mor. În timp ce vorbi, se uită de la un chip la altul, căutând semne de ezitare, teamă sau emoții. Avea nevoie de bărbați fermi, care să-l asculte fără să pună întrebări. Grupul acesta era alcătuit din militanți de la uzina metalurgică Verh-Isețk, probabil mai puțin inteligenți decât media. Asta era bine; nu voia întrebări de ce și pentru ce, doar ascultare oarbă. Cei mai mulți dintre ei nici nu întâlniseră familia încă, așa că nu avuseseră ocazia să-și formeze vreun atașament. Erau tineri, cel mai tânăr având doar șaptesprezece ani. Aveau să-și păstreze oare calmul după ce vor începe să tragă? Ermakov era nerăbdător. 

– Eu o să iau un Mauser, zise el, întinzând mâna după una dintre cele mai puternice arme de pe masă. Adolf Lepa, comandantul acestui nou set de gărzi, îl surprinse pe Iurovski. 

– Nu cred că le-aș putea împușca pe fete, mormăi el, privindu-și picioarele. Iurovski se uită urât la el. Lepa fusese la întâlnirea de la Hotel Amerika atunci când se luase decizia chiar în după-amiaza aceea. Știa că nu puteau risca să-i lase pe Romanovi să cadă în mâinile contrarevoluționarilor care ar fi putut încerca săi repună pe tron, cu sprijinul guvernelor străine. 

– Nici eu, zise maghiarul Verhas. Iurovski deschise gura să-i critice, să repete argumentele în favoarea execuției, dar își dădu seama că nu avea rost. Pe Lepa îl considerase un om de încredere măcar, dar nu știi niciodată cum reacționează omul la fața locului. – Duceți-vă înapoi la Casa Popov, amândoi, ordonă el. Și nu suflați un cuvânt despre asta. Celelalte gărzi vor afla abia în ultimul minut. Așteptă până când cei doi ieșiră târându-și picioarele, apoi li se adresă celorlalți: – Dacă există vreo armă pe care o preferați, alegeți acum.