Să nimeresc în traficul amiezii însemna să mă iau la întrecere cu șoferi de autobuze turistice, camionagii și alți localnici, toți disperați să ajungă la neprețuitul lor déjeuner. Totuși, la un moment dat, când am fost nevoită să încetinesc, am ridicat hotărâtă privirea și am reușit să-mi recapăt calmul. Chiar dacă văd mereu această imagine, și acum mi se taie răsuflarea în fața tabloului oferit de soarele intens, dar delicat al Rivierei, care aprinde fiecare culoare pe care o atinge cu razele sale, făcând-o de o perfecțiune halucinantă: roșul aprins al acoperișurilor caselor din piatră ce stau ghemuite în cotloanele dealurilor terasate, verdele pâlcurilor de pini ce mărginesc coasta și acoperă munții, dar, mai presus de toate, albastrul – acea boltă cerească infinită de un albastru-cobalt deasupra capului meu și întinderea nesfârșită a mării azurii ale cărei valuri clipocesc la țărm, fugărindu-se unul pe altul până când se contopesc într-o îmbrățișare pastelată și tumultuoasă la orizontul violet-albăstrui. În timp ce ajung cu sufletul la gură în Port Vauban, temându-mă că vasul pe care-l caut a plecat deja, ocup primul loc de parcare pe care-l găsesc. Apoi, o iau la picior, trecând grăbită în espadrilele mele pe lângă un parc public, unde câțiva bărbați mai în vârstă stau la niște mese de picnic în umbra copacilor, jucând cărți în lumina cu nuanțe de pepene galben reflectată de fortul din piatră în formă de stea, ale cărui bastioane și metereze au vegheat secole întregi linia de coastă pentru a respinge atacurile invadatorilor. În capătul îndepărtat al portului ajung la Billionaires’ Quay1.