Am câțiva anișori. Stau pe pervazul ferestrei, de jur-împrejur, jucării împrăștiate, turnuri din cuburi dărâmate, păpuși cu ochi zgâiți. În casă este întuneric, aerul din încăperi se răcește încetul cu încetul, își pierde strălucirea. Nu mai e nimeni acasă; au plecat, au dispărut, se mai aud încă, tot mai slab, vocile, târșâitul picioarelor, ecourile pașilor și un râs îndepărtat. În spatele ferestrei – curtea pustie. Întunericul se prelinge lin din cer. Se așterne peste toate ca o rouă neagră. Cea mai supărătoare este nemișcarea: densă, vizibilă – crepusculul rece și lumina slabă a lămpilor cu vapori de sodiu, care e înghițită de beznă la niciun metru distanță de la sursă. Nu se întâmplă nimic, marșul beznei se oprește în fața ușii casei, întregul vacarm al întunecimii amuțește, formează un caimac gros, ca pe laptele care se răcește. Contururile clădirilor pe fundalul cerului se întind la nesfârșit, își pierd treptat unghiurile ascuțite, canturile, marginile. Lumina care se stinge ia cu sine aerul – deja nu mai ai ce să respiri. Întunericul se infiltrează acum prin piele. Sunetele s-au încolăcit unul în jurul altuia, și-au retras ochii de melc; orchestra lumii a plecat și a dispărut în parc. Seara aceasta este capătul lumii, l-am tatonat din întâmplare în timpul jocului, fără să vreau. L-am descoperit, căci m-au lăsat singură pentru o clipă, nu m-au păzit. E limpede că mă aflam într-o capcană, închisă. Am câțiva anișori, stau pe pervazul ferestrei, mă uit la curtea încremenită. S-a stins lumina în bucătăria școlii, toată lumea a plecat. Plăcile de beton ale curții, însiropate în întuneric, au dispărut. Uși închise, obloane trase, jaluzele coborâte. Aș vrea să plec, dar nu am unde. Numai prezența mea capătă contururi clare care tremură, se unduiesc și asta doare. Într-o singură clipă descopăr adevărul: deja nu mai e nimic de făcut – exist.