La bordul unui vapor cu aburi pe Adriatica Femeia de pe punte s-a uitat în sus când vreo zece păsări de mare obraznice au ţipat şi au hohotit batjocoritor. Proasto! Eşti o proastă. Proasto, croncăneau repezindu-se spre ea. S-a ferit, a ridicat mâna să se apere, dar vântul era cel care o trăgea de păr, nu păsările. A înghiţit în sec, simţind pe limbă gustul puternic de sare, cu un iz de alge. Oare era în siguranţă? Se aruncase orbeşte să se îmbarce pe acest vapor în Siracuza şi, cu cât înainta mai mult, cu atât mai departe i se părea că este locul acela sigur. S-a uitat la oceanul schimbător. Asta îşi dorise, nu? Soarele a început să coboare şi vaporul s-a apropiat de ţărm. S-a ţinut strâns de balustradă şi s-a aplecat peste ea cât a avut curaj, fascinată de ceva care se mişca în apa violetă. A închis ochii, simţind briza care îi răcorea obrajii încinşi. Păsările de mare au ţipat din nou. A ridicat capul, a deschis ochii şi şi-a îndreptat spatele. De cât timp se ţinea aşa de balustradă, ascultând glasurile mării? Pentru că acum, când soarele se scufundase, în sfârşit, în ocean, cerul se întunecase până la un indigo intens şi catifelat, cu aşa de multe stele, că i 4 se tăiase respiraţia. Şi chiar în faţa ochilor ei, pe când vaporul aluneca spre insulă, o scenă strălucitoare se desfăcea, ca şi cum chiar s-ar fi tras o cortină din faţa unei lumi feerice. Vrăjită de priveliştea apelor din Grand Harbour, care dansau cu luminile reflectate de la sutele de ambarcaţiuni, şi-a strâns mâinile în jurul trupului şi s-a întors spre tovarăşul ei.

— O să fie bine, a şoptit ea. Eu o să fiu bine.