A fost odată ca niciodată, acum nu prea mult timp... (în martie 1812, mai exact)... a fost o fată, destinată să fie prinţesă. Deşi, dacă e să fim sută la sută corecţi, nu exista nici un prinţ în peisaj. Era însă logodită cu moştenitorul unui duce şi, din punctul de vedere al aristocraţiei de mai mică importanţă, o diademă era la fel de bună ca şi o coroană. Povestea noastră începe cu acea fată şi continuă cu o noapte furtunoasă şi o serie de teste şi, chiar dacă nu există nici un bob de mazăre în acest basm, vă garantez că veţi găsi totuşi o surpriză în patul fetei: poate o cheie, poate un purice - sau poate un marchiz, că tot veni vorba. în poveşti, capacitatea de a simţi un bob de mazăre sub saltea este suficientă dovadă că o necunoscută care soseşte în mijlocul unei furtuni, pe timp de noapte, este cu adevărat prinţesă.

în lumea reală, desigur, e ceva mai complicat. Ca să se pregătească pentru tidul de ducesă, Miss Olivia Mayfield Lytton învăţase câte ceva din practic fiecare ramură a cunoaşterii umane. Era pregătită să ia cina cu un rege, sau cu un bufon, sau cu Socrate în persoană, capabilă de a purta conversaţii dintre cele mai variate, de la opera comică italiană până la noile maşinării care se învârteau. Dar, la fel cum un singur bob uscat de mazăre era suficient pentru a determina autenticitatea prinţesei, un singur amănunt crucial decidea eligibilitatea Oliviei pentru titlul de ducesă: era logodită cu moştenitorul ducatului Canterwick. Mai puţin importante erau amănunte precum faptul că, la începutul acestei poveşti, Olivia avea douăzeci şi trei de ani şi era încă nemăritată, că tatăl ei nu deţinea nici un titlu de nobleţe şi că tânăra noastră nu fusese nicicând catalogată drept vreo mare frumuseţe. Ba chiar dimpotrivă. Nimic din toate astea nu conta.