Eu nu voiam să scriu această carte. Nu ştiam exact de ce nu voiam să o scriu sau, mai bine zis, ştiam de ce, dar nu voiam să recunosc sau nu îndrăzneam să recunosc; sau nu pe de-a-ntregul. Cert este că mai mult de şapte ani am refuzat să scriu această carte, între timp, am scris alte două cărţi, deşi aceasta nu mi-a ieşit din cap; dimpotrivă: într-un fel, în timp ce scriam alte două cărţi, o scriam şi pe aceasta. Sau poate era cartea aceasta care, în felul ei, mă scria ea pe mine. Primele paragrafe ale unei cărţi sunt întotdeauna ultimele pe care le scriu. Această carte este terminată. Aceste rânduri sunt ultimele pe care le scriu. Şi pentru că sunt ultimele, ştiu acum de ce nu voiam să scriu această carte. Nu voiam să o scriu pentru că îmi era teamă. Şi o ştiam de la început, dar nu voiam să recunosc sau nu îndrăzneam să recunosc; nu pe de-antregul. Abia acum ştiu că teama era justificată. L-am cunoscut pe Enric Marco în iunie 2009, după patru ani de când devenise marele impostor şi marele vinovat. Mulţi îşi vor mai aminti poate şi acum povestea lui. Marco era un octogenar din Barcelona care, timp de mai bine de trei decenii, se dăduse drept fost deportat în Germania lui Hitler şi supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste, care a condus timp de trei ani marea asociaţie spaniolă a supravieţuitorilor, numită Asociaţia Amicală Mauthausen, care a ţinut sute de conferinţe şi a dat zeci de interviuri, a primit importante distincţii oficiale şi a vorbit în Parlamentul spaniol în numele tuturor presupuşilor lui tovarăşi de suferinţă, până când, la începutul lui mai 2005, s-a descoperit că nu fusese deportat şi că nu fusese niciodată prizonier în vreun lagăr nazist. Descoperirea a fost făcută de un istoric aproape necunoscut numit Benito Bermejo, exact înainte de a se sărbători în vechiul lagăr de concentrare Mauthausen cea de-a şaizecea aniversare a eliberării lagărelor naziste. O ceremonie la care asista pentru prima oară un prim-ministru spaniol şi unde Marco urma să aibă un rol important, la care, în ultimul moment, a fost obligat să renunţe în urma dezvăluirii imposturii lui. Când l-am cunoscut pe Marco, tocmai publicasem cea de-a zecea carte a mea, Anatomia unei clipe, dar nu era un bun moment pentru mine.

 Nici eu nu înţelegeam de ce. Familia mea părea fericită, iar cartea avea succes; e adevărat că îmi murise tatăl, dar trecuse de atunci aproape un an, timp suficient pentru a mă obişnui cu gândul morţii sale. Fapt e că, nu ştiu cum, într-o zi am ajuns la concluzia că vina tristeţii mele o avea cartea recent publicată: nu pentru că mă lăsase epuizat din punct de vedere fizic şi psihic (sau nu doar); dar şi pentru că (sau mai ales) pentru că era o carte ciudată, un roman ciudat, non-fictiv, o poveste riguros adevărată, lipsită de cea mai mică urmă de invenţie sau fantezie. Credeam că aceasta era cauza care m-a doborât. Îmi repetam tot timpul, ca un slogan: „Realitatea ucide, ficţiunea salvează”. Luptam din greu cu anxietatea şi cu desele atacuri de panică, mă culcam plângând, mă deşteptam plângând şi îmi petreceam ziua ascunzându-mă de oameni, ca să pot plânge. Am ajuns la concluzia că soluţia era să scriu o altă carte. Deşi nu îmi lipseau ideile, problema era că majoritatea erau idei pentru naraţiuni nonfictive. Dar aveam şi idei de ficţiuni; în special trei: prima era un roman despre un profesor de metafizică de la Universitatea Pontificală Comillas care se îndrăgostea nebuneşte de o actriţă porno şi ajunge să se ducă la Budapesta pentru a o cunoaşte personal, ca să-i mărturisească iubirea şi să o ceară în căsătorie; a doua se intitula Bikini şi era episodul întâi al unei serii de romane poliţiste având ca protagonist un detectiv numit Juan Luis Manguerazo; în a treia era vorba de tatăl meu şi începea cu o scenă în care eu îl reînviam şi mâneam cu poftă ouă prăjite cu cârnaţi şi nişte pulpe de broască în restaurantul El Figon din Cáceres, oraşul tinereţii sale unde nu o dată mâncaserăm împreună. Am încercat să scriu acest…..