Nu ştiu de ce scriu asta. Ba nu-i aşa. Poate că ştiu, numai că nu vreau s-o recunosc. Nici măcar nu ştiu cum să-i zic – chestiei ăsteia pe care o scriu. Sună cam pompos să-i zic jurnal intim. Doar nu prea am ce spune. Anne Frank a ţinut un jurnal, sau Samuel Pepys – nu cineva ca mine. Să-i zic „Jurnal“ sună cumva prea pretenţios. Ca şi cum aş scrie în el zilnic, şi nu vreau s-o fac – dacă devine o corvoadă, n-o să mă ţin de el. Poate că n-am să-i zic nicicum. Un ceva fără nume în care o să scriu din când în când. Aşa îmi convine. Dacă îi pui nume unui lucru, asta te împiedică să-l vezi în întregime sau de ce e important. Te concentrezi pe cuvânt; care, de fapt, nu-i decât cea mai mică parte, vârful aisbergului. Nu m-am simţit niciodată în largul meu cu cuvintele – întotdeauna gândesc în imagini, mă exprim prin imagini –, aşa că nu m-aş fi apucat să scriu asta dacă nu era Gabriel. În ultima vreme am fost deprimată din pricina unor lucruri. Credeam că izbutesc să ascund asta, dar el a observat – fireşte că a observat, nu-i scapă nimic. A întrebat cum merge pictura – am zis că nu merge. Mi-a adus un pahar cu vin şi am stat la masa din bucătărie în vreme ce el gătea. Îmi place să mă uit la Gabriel umblând de colo colo prin bucătărie. E un bucătar plin de graţie – elegant, cu mişcări de balerin, organizat, nu ca mine. La mine, totul e vraişte. 

– Povesteşte-mi, a zis. – Nu-i nimic de povestit. Câteodată mă blochez. Mă simt ca şi cum aş umbla prin mocirlă. 

– Ce-ar fi să încerci să aşterni pe hârtie? Să ţii, cumva, socoteala? Ar putea să te ajute. 

– Da, cred că da. O să încerc. 

– Nu-i destul s-o spui, draga mea. Fă-o. 

– O s-o fac. M-a cicălit, nu glumă, dar n-am mişcat un deget. Şi apoi, după câteva zile, mi-a dăruit carneţelul ăsta în care să scriu. Are coperte de piele neagră şi pagini albe, groase. Am mângâiat prima pagină, i-am simţit netezimea; apoi am ascuţit creionul şi am început. Şi el a avut dreptate, desigur. Deja mă simt mai bine – faptul că scriu toate astea mi-a adus un soi de eliberare, un loc de descărcare a emoţiilor, un spaţiu în care să mă exprim. Cam ca o terapie, presupun. Gabriel n-a spus-o, însă îmi dau seama că-şi face griji pentru mine. Şi, dacă e să fiu sinceră – şi aş face bine să fiu –, adevăratul motiv pentru care am acceptat să ţin acest jurnal intim a fost ca să-l liniştesc – să dovedesc că totul e în ordine. Nu suport să ştiu că-şi face griji pentru mine. Nu vreau să-l tulbur vreodată, ori să-l fac nefericit, ori să-i provoc suferinţă. Îl iubesc pe Gabriel nespus de mult. El este, fără îndoială, iubirea vieţii mele. Îl iubesc cu toată fiinţa mea, atât de mult, încât uneori asta aproape că mă copleşeşte. Uneori cred că… Nu. N-o să scriu despre asta. O să fie o înregistrare plină de voioşie a ideilor şi imaginilor care mă inspiră în plan artistic, lucruri care au asupra mea un impact creativ. N-o să scriu decât lucruri pozitive, vesele, gânduri normale. N-au ce căuta gândurile nebuneşti.