Jeremy Marsh participa alături de ceilalţi spectatori la emisiunea transmisă în direct, având senzaţia că atrăgea atenţia asupra sa mai mult decât în mod obişnuit. Era unul dintre puţinii bărbaţi din public în după-amiaza aceea de la mijlocul lunii decembrie. Evident, se îmbrăcase în negru şi, cu părul său negru ondulat, cu ochii de un albastru- deschis şi nebărbierit, cum era la modă, arăta ca un newyorkez sadea ce era. în timp ce-1 studia pe invitatul de pe estradă, reuşea s-o urmărească pe furiş pe blonda atrăgătoare care se afla cu trei rânduri mai în faţă. Profesia îi impunea adesea să desfăşoare eficient o multitudine de sarcini. Era jurnalist de investigaţie în căutarea unui reportaj, iar blonda era doar o altă participantă din public; totuşi, observatorul experimentat din el nu putea să nu remarce cât de atrăgătoare arăta în bluza ei fară spate şi în jeanşi. Gazetăreşte vorbind, adică. Făcând abstracţie de toate astea, încercă din nou să-şi concentreze atenţia asupra invitatului. Tipul era mai mult decât ridicol. în strălucirea reflectoarelor, Jeremy socotea că mediumul părea constipat în timp ce pretindea că aude voci de dincolo de mormânt. Abordase un aer de falsă apropiere, comportându-se ca şi cum ar fi fost fratele tuturor sau cel mai bun prieten al lor, şi se părea că majoritatea celor din public, cuprinşi de un sentiment de veneraţie - cu tot cu blonda atrăgătoare şi cu femeia căreia i se adresa invitatul - , îl considerau un dar picat din ceruri. Ceea ce era de înţeles, socotea Jeremy, de vreme ce acela era locul unde ajungeau întotdeauna persoanele dragi decedate. Spiritele de dincolo de mormânt erau veşnic înconjurate de o lumină angelică strălucitoare şi învăluite într-o aură de pace şi seninătate. Jeremy nu auzise niciodată de un medium care să comunice de pe celălalt tărâm, mult mai fierbinte. Niciodată cineva drag dispărut nu pomenise că era prăjit la frigare sau fiert într-un cazan cu ulei de motor, de exemplu. Dar Jeremy ştia că era sarcastic. Şi în plus, trebuia să recunoască, era o emisiune destul de bună. Timothy Clausen era talentat mult mai talentat decât majoritatea impostorilor despre care Jeremy scrisese de-a lungul anilor. - Ştiu că e greu, zise Clausen în microfon, dar Frank te anunţă că e timpul să-l laşi să plece acuni. Femeia căreia i se adresa cu, vai, atât de multă empatie părea gata să leşine. Avea vreo cincizeci de ani, purta o bluză în dungi verzi, iar părul roşu şi creţ ţâşnea şi se revărsa în toate direcţiile. îşi ţinea mâinile strânse atât de tare la piept, încât degetele i se albiseră.