La o masă de conferinţe dintr-un zgârie-nori, se aflau opt persoane, bărbaţi şi femei, niciunul sub vârsta de şaizeci şi cinci de ani, toţi putred de bogaţi. Şi se aflau aici, în buricul Manhattanului, ca să-mi decidă soarta. Nu împlinisem încă şaisprezece ani şi trecuse doar o lună de când absolvisem clasa a zecea de liceu. Părinţilor mei, profesori de filosofie, li se propusese să beneficieze de doi ani sabatici la o universitate din Miinchen. Chiar aşa – doi ani petrecuţi în străinătate nu era aşa mult, dacă nu ar fi decis că mie mi-ar fi mult mai bine să rămân în Statele Unite. Mi-au spus acest amănunt lipsit de importanţă într-o zi de sâmbătă, prin luna iunie. Tocmai când mă pregăteam să merg acasă la cea mai bună prietenă a mea, Ashley, părinţii mei au intrat în cameră şi s-au aşezat pe pat. — Lily, a început mama, trebuie să stăm de vorbă. Nu cred că dezvălui un mare secret spunând că e clar că o conversaţie începută astfel nu aduce nimic bun. Primul meu gând a fost că lui Ashley i s-a întâmplat ceva îngrozitor. Dar s-a dovedit că era bine mersi; necazul lovea ceva mai aproape de casă. Părinţii mei mi-au spus că fuseseră acceptaţi în programul sabatic şi că şansa de a lucra în Germania timp de doi ani reprezenta pentru ei o oportunitate extraordinară. Apoi au tăcut, făcând acel schimb de priviri lungi şi pline de subînţeles, care nu-mi prea păreau deloc de bun augur. Mi-au spus că nu vor să mă târască după ei în Germania, că vor fi foarte ocupaţi cât timp vor sta acolo, şi că vor ca eu să rămân la un liceu american pentru a avea cele mai mari şanse să urmez un colegiu aici. Aşa că au hotărât ca, pe toată perioada cât vor fi plecaţi, eu să rămân în State.