Capul fetei se odihnea pe o grămăjoară de frunze arămii. Ochii ei migdalați se uitau la coroanele sicomorilor, fagilor și stejarilor, dar nu vedeau razele soarelui filtrate printre crengi, scăldând poteca într-o lumină aurie. Nu clipeau când cărăbuși negri și strălucitori îi treceau peste pupile. Nu vedeau nimic altceva decât întuneric. La mică distanță, o mână palidă ieșea din covorul de frunze cerând parcă ajutor ori căutând o confirmare că nu e singură. Dar nu era nimic de găsit. Restul trupului ei era departe, ascuns altundeva în pădure. În apropiere trosni o ramură, dar în liniștea mormântală se auzi de parcă ar fi bubuit o petardă și un stol de păsări își luă zborul din desiș. Cineva se apropia. Îngenunche lângă fata care nu mai vedea nimic. Mâinile îi mângâiară părul cu blândețe, îi dezmierdară obrazul cu degetele tremurând în așteptarea clipei. Apoi îi ridicară capul, îndepărtară câteva frunze care atârnau de gâtul ei zgâriat, și îl așezară cu grijă într-o geantă unde se cuibări alături de câteva bucăți rupte de cretă. După o clipă de reflecție, îi atinse chipul și îi închise ochii. Apoi închise geanta, se ridică în picioare și plecă. Câteva ore mai târziu au ajuns ofițerii de poliție și echipa de la criminalistică. Au numerotat, fotografiat, cercetat și în cele din urmă au dus cadavrul fetei la morgă, unde a stat câteva săptămâni, de parcă aștepta să fie întregit. Dar nu s-a întâmplat așa ceva. În ciuda cercetărilor extinse, a întrebărilor și rugăminților, a eforturilor depuse de detectivi și de locuitorii orașului, capul nu i-a fost găsit, iar fata din pădure nu a mai fost întregită niciodată.