C el m ai nasol era că eu, Francesca Rossi, aveam Întregul viitor încuiat în tr-o casetă veche de lem n, care nu ieşea cu nim ic din comun. D in ziua în care am aflat — la vârsta de şase ani — , am ştiut că orice m -ar fi aşteptat în ăun tru avea fie să m ă om oare, fie sa mă salveze. A şa că n u -i de m irare că ieri, la răsărit, când soarele şi-a făcut ap ariţia pe cer, am decis să-i dau brânci destinului şi să deschid caseta. N -ar fi trebuit să ştiu u n d e.ţin ea m am a cheia. > > N -ar fi trebuit să ştiu unde ţinea tata caseta. Dar tocmai asta-i hiba când stai toată ziua acasă si te aran- jezi până ia epuizare, ca să respecţi standardele aproape imposi- bile ale părinţilor tăi: ai tim p — o grămadă. — Stai locului, Francesca, sau o să te înţep cu acul! se plânse Veronica, aplecată pe lângă mine. M -am uitat pentru a m ia oară la biletul îngălbenit, în timp ce stilista mamei mă ajuta să îmbrac rochia, de parcă eram inva- lidă. A m m em orat cuvintele, încuindu-le într-un sertar al creie- rului meu la care nu m ai avea nim eni acces. Entuziasm ul îm i pom pa prin vene ca o piesă de jazz şi săge- tam cu privirea plină de neastâm păr prin oglinda din faţa mea.