Totul a început cu acea rochiţă neagră. Da, mă refer la acea rochiţă neagră – rochia Givenchy perfectă, clasică, absolut splendidă, pe care Audrey Hepburn a purtat-o cu atâta strălucire în scena de început a filmului Mic dejun la Tiffany. Chiar în faţa mea se afla rochia aceea din care se ţes vise. — Te rog, te rog, te rog, lasă-mă s-o probez, am implorat-o pe Jess. — Nici vorbă, mi-a răspuns ea. O să fiu concediată. Jess lucra deja ca asistent în cadrul departamentului de proiecte speciale al Muzeului Metropolitan de Artă din New York City, cunoscut sub denumirea de Met. Era mai curând un post atrăgător de trepăduş, dar care reprezenta un punct important de pornire în ierarhia muzeului şi, la fel ca mine, Jess avea numai nouăsprezece ani. Iar asta era doar una dintre slujbele ei. Ziua, Jess mergea la şcoala de design vestimentar, noaptea lucra la Met, iar în weekend amândouă eram chelneriţe la The Hole1. Hotărâtă să-şi conceapă propria linie vestimentară înainte să împlinească douăzeci şi cinci de ani, Jess a ştiut dintotdeauna ce are de făcut – aşa cum, în clasa a zecea, „a scos capul în lume“ şi niciodată nu a mai privit în urmă. Ţinând cont de faptul că era absolut genială când venea vorba de materiale, foarfece şi o maşină de cusut şi că era cea mai responsabilă şi cea mai hotărâtă persoană din lume, ca să nu mai amintesc şi zona în care locuiam amândouă, South End Montclair, New Jersey, n-aveam nici un dubiu că Jess va reuşi. 

— N-o să fii concediată, am insistat, cu cea mai tristă şi mai jalnică expresie, o expresie de cea mai bună prietenă care te roooa-gă s-o laşi să probeze cea mai spectaculoasă rochie de pe faţa pământului. Suntem singure aici. Măcar atât poţi să faci pentru mine după ce m-ai târât în mijlocul lui iulie, într-o seară de vineri sufocantă, ca să triez o grămadă de cioburi de ceramică din Nilul antic, în vreme ce toate prinţesele de pe Park Avenue şi toţi mogulaşii se destrăbălează la parter. Se auzea clar petrecerea care avea loc în galeriile principale de sub noi: bubuiturile dopurilor şi clinchetul paharelor cu şampanie – opulenta clasă de snobi care, cu vocile lor de studenţi la şcoli private din Manhattan, îşi murmurau unii altora nimicuri obscene, la o altă gală, marcată de excese, a debutantelor provenite din rândul celebrităţilor. În afară de Buni, doar Jess mai ştia cât de mult însemna rochia aia pentru mine. 

Mic dejun la Tiffany nu era doar filmul meu preferat, era metoda mea de relaxare, era mantra mea, era obsesia mea, era singurul lucru care mă ajuta să trec peste toate rahaturile de-acasă. Dacă nu locuiţi într-o peşteră, atunci sunt convinsă că l-aţi văzut. Nu ştiu dacă a existat vreodată ceva atât de desăvârşit pe o peliculă. Perlele! Diadema! Rochia! Sincer, ce n-aţi da ca să trăiţi pentru o zi într-o lume în care ar fi perfect normal să purtaţi o diademă micuţă fără a părea că participaţi la concursul de frumuseţe Miss Hackensack? Şi când te gândeşti că fetiţa aia sfrijită, venită de nicăieri, a reuşit să devină o fabuloasă celebritate a societăţii americane, pentru care se dădeau peste cap şi mafioţi, şi scriitori, şi fotografi, şi milionari! New York-ul anului 1961 era cu mult mai cool şi mai minunat decât azi, oferea atâtea posibilităţi. Fireşte, toţi bărbaţii pe care-i cunoştea Holly s-au dovedit a fi nişte şobolani. Sau superşobolani. Holly avea atâta dreptate. În lume sunt aşa de mulţi superşobolani. 

— Te rog, ştii cât de mult îmi place filmul ăla, m-am smiorcăit. — Da, ştiu, a zis Jess. De-asta te şi las să vezi rochia. Am ridicat cu grijă rochia din împachetarea de arhivă şi am ţinut-o în sus s-o privesc. Ştiam cu certitudine că eu şi Audrey Hepburn aveam aproximativ aceleaşi măsuri – 86-51-89 –, însă Audrey părea întotdeauna elegantă şi feminină, în vreme ce eu aveam tendinţa să par mai… mă rog, osoasă şi băieţoasă. Sânii mei erau mai mici – dacă-mi umpleam plămânii cu aer şi-mi imaginam că sunt Katy Perry puteam să mă umflu până la 81-51-84. Satinul negru era mai aspru decât mă aşteptasem. Rochia avea, pe partea stângă, un fermoar lung până la şold şi era accesorizată cu o pereche de mănuşi până la cot, aşezate într-o punguţă de plastic colorată, prinsă de umeraşul căptuşit cu satin din interiorul cutiei.