Big Ben a bătut de patru ori. Deşi lordul cancelar era extenuat de întâmplările din acea noapte, organismul îi era invadat de atâta adrenalină încât era incapabil să adoarmă. I-a asigurat pe lorzi că va da verdictul în cazul Barrington contra Clifton şi va decide astfel care dintre tinerii domni va moşteni titlul şi vastele domenii ale familiei. A mai analizat o dată faptele, pentru că bănuia că faptele şi doar faptele îl vor conduce la concluzia finală. Când îşi începuse studiile, cu vreo patruzeci de ani înainte, maestrul său îl sfătuise să-şi lase părerile, sentimentele sau înclinaţiile personale deoparte când va judeca clientul sau cazul adus în faţa lui. Legea nu este pentru cei slabi şi romantici, îi mai explicase el. Totuşi, după ce respectase această mantră timp de patru decenii, lordul cancelar era obligat acum să recunoască faptul că nu mai întâlnise un astfel de caz atât de echilibrat. Şi-ar fi dorit doar ca F. E. Smith să mai trăiască pentru a-i putea cere sfatul. Pe de o parte… cât de mult ura acest clişeu. Pe de o parte, Harry Clifton era născut cu trei săptămâni înaintea celui mai bun prieten al lui, Giles Barrington: fapt. Pe de altă parte, Giles Barrington era fără îndoială fiul legitim al lui sir Hugo Barrington şi al soţiei sale legitime, Elisabeth: fapt. Dar asta nu-l făcea primul născut al lui sir Hugo: fapt, şi exact acesta era punctul relevant al testamentului.

Pe de o parte, Maisie Tancock îl născuse pe Harry în cea de-a 28-a zi din luna a noua după ce recunoscuse că avusese o aventură cu sir Hugo Barrington în Weston-super-Mare. Fapt. Pe de altă parte, Maisie Tancock era măritată cu Arthur Clifton când îl născuse pe Harry şi certificatul de naştere declara limpede că Arthur era tatăl de drept al copilului. Fapt. Pe de o parte… gândurile lordului cancelar au revenit la întâmplările din Cameră după ce membrii parlamentului se despărţiseră şi votaseră în cele din urmă dacă Giles Barrington sau Harry Clifton ar trebui să moştenească titlul şi tot ceea ce înseamnă acesta. Şi-a amintit cu exactitate cuvintele aprodului Whip când anunţase rezultatul după ce Camerele se reuniseră. — Pentru, la dreapta, două sute şi şaptezeci şi trei de voturi, contra, la stânga, două sute şi şaptezeci şi trei de voturi. Pe băncile roşii se dezlănţuise iadul. El acceptase că votul egal îi lăsase lui sarcina neplăcută de a decide cine va moşteni titlul familiei Barrington, renumita companie maritimă, precum şi proprietăţile, terenurile şi bunurile. Dacă n-ar fi depins atât de mult viitorul acestor doi tineri de decizia lui. Ar fi trebuit să fie influenţat de faptul că Giles Barrington dorea să moştenească titlul, şi Harry Clifton nu? Nu, nu ar trebui. După cum declarase lordul Preston în discursul lui convingător rostit de pe băncile opoziţiei, aceasta ar fi creat un precedent, chiar dacă ar fi fost convenabil. Pe de altă parte, dacă ar fi decis în favoarea lui Harry… a aţipit în cele din urmă doar ca să fie trezit de o bătaie uşoară în uşă la ora neobişnuit de târzie, şapte. A mormăit şi şi-a ţinut ochii închişi în timp ce număra bătăile Big Ben-ului. Mai avea doar trei ore până la verdict, iar el încă nu se hotărâse.