Când razele soarelui de dimineață pătrunseră pieziș prin geam,
Charles Friedman scăpă ștafeta.
De ani de zile nu mai avusese acest vis, dar iată-l că reapăruse: era iar
puștanul slăbănog de doisprezece ani, în tabăra de vară, alergând al
treilea schimb al probei de ștafetă de care depindea rezultatul bătăliei
dintre Albaștri și Gri. Cerul era de-un albastru scânteietor, spectatorii
îngrămădiți pe margine țopăiau nerăbdători – oameni cu obrajii înroșiți și
părul tuns scurt, soldățește, pe care nu îi va mai revedea niciodată, decât
în vis. Colegul lui de echipă din schimbul anterior, Kyle Bregman, se
apropia vertiginos de el, pufăind ca o locomotivă și străduindu-se din
toate puterile să-și mențină micul avans pe care-l avea în fața
adversarului.
Întinde mâna...
Charles se propti mai bine pe picioare, pregătit să țâșnească în
momentul când va primi ștafeta. Simți furnicături în vârfurile degetelor de
la mână, în așteptarea atingerii din palmă.
Gata! Acum! Porni ca din pușcă.
Brusc, se auzi un geamăt lung, copleșitor.
Charles se opri și-și coborî îngrozit privirea. Ștafeta zăcea pe jos.
Adversarii din echipa Gri făcură schimbul, sprintând pe lângă el către o
victorie până atunci improbabilă, în timp ce suporterii lor săreau în sus de
bucurie. Uralele triumfătoare amestecate cu huiduieli dezamăgite
răsunară cu ecou în urechile lui Charles.
Atunci se trezi. Ca întotdeauna. Suflând greu, pe cearșaful ud de
sudoare. Se uită spre mâinile lui – goale. Pipăi cuvertura, de parcă
VP - 3

bastonul de ștafetă ar fi putut, nu se știe cum, să zacă ascuns acolo,
după treizeci de ani.
Dar nu era decât Tobey, terrierul lor alb, fixându-l cu o privire plină de
speranță în ochii larg deschiși, și stând călare peste pieptul lui.
Charles își lăsă capul să cadă înapoi pe pernă, cu un suspin.
Aruncă o privire spre ceas: era șase și zece dimineața. Mai erau zece
minute până să sune ceasul. Soția lui, Karen, dormea încolăcită lângă el.
El nu prea avusese parte de somn. Stătuse complet treaz între trei și
patru dimineața, uitându-se la Campionatul Mondial de Culturism Feminin
pe canalul ESPN2, cu televizorul dat pe mut, ca să n-o deranjeze pe
Karen. Charles avea o mare greutate pe suflet.
Poate era din cauza investiției pe care o făcuse în petrol extras din
nisipurile canadiene joia trecută și pe care o menținuse peste weekend –
o mișcare extrem de riscantă, câtă vreme prețurile la petrol scădeau. Sau
fiindcă se angajase să cumpere contracte pe șase luni la gaze naturale,
intrând în paralel pe poziție scurtă cu contractele pe un an. Vineri, indicii
bursieri ai titlurilor energetice continuaseră să scadă. Îi era frică să se
dea jos din pat, îi era frică să se uite la ecranul televizorului în dimineața
aceasta și să vadă ce va descoperi acolo.
Sau să fie din cauza lui Sasha?
În ultimii zece ani, Charles își administrase în Manhattan propriul fond
de investiții în titluri energetice cu capital privat protejat, cu un grad de
îndatorare a capitalului propriu de opt la unu. Pe dinafară, părea mai
degrabă tipul de funcționar de la serviciul de urbanism al primăriei – cu
părul lui blond-cenușiu, ochelarii cu rame de baga și calmul pedant – sau
de consultant fiscal, decât un om ale cărui măruntaie (iar acum și visele
nocturne!) atestau faptul că trăiește într-un iad al volatilității bursiere.
Cu un efort de voință, Charles se ridică în capul oaselor și rămase
câteva clipe cu coatele rezemate pe genunchi. Tobey i-o luă înainte,
sărind din pat și ducându-se să zgârie febril cu ghearele la ușă.
— Dă-i drumul afară, se auzi vocea lui Karen, care se întoarse pe partea
cealaltă și-și trase cuvertura peste cap.
— Ești sigură?

VP - 4

Charles se uită spre