Fără a mă îndoi vreo clipă că vremurile noastre vor cădea în negura uitării sub presiunea unor stihii nemiloase, mă alin cu speranţa iluzorie că mărturiile scrise ale timpurilor de azi totuși o să-i facă faţă. Așadar, nu-mi condamnaţi insistenţa capricioasă, căci din când în când mă simt, dacă nu un Strabon, atunci neapărat un nou Pimen, și chiar nu pot face nimic în privinţa asta. Sunt obligat să depun mărturie. Despre trecut. Despre viitor. Și despre prezent. Mai întâi de toate răspund la întrebarea dumneavoastră umană: sunt încă destul de sănătos, departe de lume și liniștit, dar nu-mi este deloc bine în umbra monumentalului și spectaculosului foc de artificii al mizeriei însângerate care continuă și continuă să ţâșnească aici, neavând deloc de gând să sece. Aruncători de mine albi, dactilografi abjecți, capitaliști comuniști, escroci și tăietori de frunză la câini, chizhuanshipin, borfași abjecți, criminali bătrâni, aeropilul transversal, basul lui Șaliapin și fluieratul artistic al lui Xu Mu pe cerul Moscovei – toţi aceștia sunt cu noi acum și pe vecie. Ca o moluscă bătrână, îi mulţumesc cochiliei mele groase. Ea îmi permite să fiu liniștit și să nu-mi strâmb trupul în niște ghemuiri forţate. Și, de asemenea, să mă târăsc la timp în pădurea mea iubită de lângă hotar, Sokolniceski, care, slavă Domnului, încă nu a fost tăiată pentru sicrie. 

Dumneavoastră beneficiaţi de aerul întăritor al Munţilor Altai, eu – de foșnetul pădurii de lângă Moscova. O ceașcă de cicoare la micul-dejun, pui la prânz, o bucată de pâine caldă cu unt de capră, făcut de soţia mea iubită, și un ceai de mușeţel cu mierea noastră la cină – ce-i mai trebuie unui scriitor în afară de asta? Pupitrul meu ros de cari, „al unui diletant fără speranţă, dar respingător de neobosit“ (cum s-a exprimat necruţătorul nostru critic Wolfson), încă nu s-a prăbușit, mâna ţine pana de gâscă, iar picioarele – trupul. Servieta mea galbenă, bine cunoscută dumneavoastră, se umple. Astfel, fără nicio urmă de ezitare, mă grăbesc să vă comunic că în ultimele trei zile și trei nopţi în Moscovia nu s-a întâmplat niciun fel de eveniment cutremurător. Focurile de armă deocamdată s-au întrerupt. Slavă Domnului! Eu încă nu sunt publicat. Din păcate! Dar îmi aduc aminte de cuvintele înţelepte cu care m-aţi salutat când am ieșit din sanatoriul dumneavoastră supermiraculos: „Să nu vă spălaţi speranţa. Speranţa nu este o haină.“ Mereu v-aţi făcut cunoscută opinia prin intermediul unor ghicitori-proverbe superînţelepte pe care le-am deslușit mai târziu. Au trecut aceste șapte luni și am aflat sensul urării dumneavoastră altaice: speranţa adevărată nu se poate uza, este imposibil de scos, spălat și purtat din nou. Căci, de îndată ce ai dat-o jos, încetezi să mai speri! Și atunci nu mai este speranţă, ci haină. O speranţă adevărată trebuie să fie iubită chiar și atunci când este murdară! Așa că nu am de gând să-mi duc speranţa la spălătorie. Am sperat, sper și voi spera. Iată, la drept vorbind, toate noutăţile