Când i s-a întâmplat povestea cu porumbelul, care i-a schimbat complet existenţa de la o zi la alta, Jonathan Noel avea deja peste cincizeci de ani, îmbrăţişa cu privirea o perioadă de vreo douăzeci de ani de totală lipsă de evenimente în trecutul lui şi nu şi-ar fi imaginat niciodată că ar mai putea avea parte de altceva esenţial decât, odată şi odată, moartea. Ceea ce îi şi convenea de fapt. Căci nu-i plăceau evenimentele şi le ura mai cu seamă pe acelea care zdruncinau echilibrul interior şi răvăşeau ordinea exterioară a vieţii lui. Cele mai multe astfel de evenimente zăceau, slavă Domnului, undeva departe în negura anilor copilăriei şi tinereţii lui, şi Jonathan prefera să nu-şi mai amintească deloc de ele; iar dacă îşi aducea totuşi aminte, atunci o făcea doar cu sentimentul cel mai neplăcut: într-o după-amiază de vară, la Charenton, prin iulie 1942, întorcându-se acasă de la pescuit – fusese furtună în ziua aceea şi apoi plouase, după o caniculă îndelungată, pe drumul spre casă îşi scosese pantofii, mersese cu picioarele goale pe asfaltul cald şi ud şi pleoscăise prin băltoace, o plăcere de nedescris –, intrase fugind în bucătărie, unde se aştepta să-şi găsească mama gătind, dar mama nu era acolo, numai şorţul ei zăcea zvârlit peste speteaza scaunului. Mama a plecat, i-a spus tatăl lui, a trebuit să plece pentru un timp. A fost ridicată, spuneau vecinii, a fost dusă întâi la Vélodrome d’Hiver şi pe urmă în lagărul din Drancy, iar de acolo – direcţia est, de unde nu mai există pentru nimeni cale de întoarcere. Jonathan n-a priceput nimic din acest eveniment care l-a dezorientat complet şi, după câteva zile, a dispărut şi tatăl, iar Jonathan cu sora lui mai mică s-au trezit deodată într-un tren care înainta spre sud şi au fost puşi noaptea de nişte oameni complet străini să străbată o câmpie şi târâţi printr-o pădure şi băgaţi din nou într-un tren care mergea spre sud, departe, inimaginabil de departe, iar un unchi pe care nu-l văzuseră niciodată până atunci a venit să-i ia de la Cavaillon şi i-a dus la ferma lui din apropierea localităţii Puget în valea Durancei, unde i-a ţinut ascunşi până la sfârşitul războiului. Apoi i-a pus să lucreze pe terenurile cultivate cu legume. La începutul anilor cincizeci – lui Jonathan începuse să-i placă viaţa de ţăran – unchiul i-a cerut să-şi satisfacă serviciul militar, şi tânărul s-a dus ascultător în armată timp de trei ani. 

Primul an l-a petrecut numai obişnuindu-se cu vicisitudinile vieţii în colectiv şi cazarmă. În al doilea an a fost expediat cu vaporul în Indochina. Cea mai mare parte din cel de-al treilea an a zăcut în lazaret cu o rană la picior de pe urma unei împuşcături şi cu dizenterie. Când s-a întors în primăvara lui 1954 la Puget, n-a mai găsit-o pe sora lui – emigrase în Canada, aşa i s-a spus. Unchiul i-a cerut acum să se căsătorească fără întârziere, şi anume cu o fată pe care o chema Marie Baccouche din localitatea vecină Lauris. Jonathan, care n-o văzuse niciodată, s-a supus ascultător cerinţei unchiului, ba a făcut-o chiar bucuros, căci, deşi n-avea o imagine clară despre căsătorie, spera totuşi să găsească în ea în sfârşit acea stare de linişte monotonă lipsită de evenimente – singura la care tânjea. Dar numai patru luni mai târziu, Marie a născut un băiat şi chiar în aceeaşi toamnă a fugit cu un negustor de fructe tunisian din Marsilia. Din toate aceste întâmplări Jonathan Noel a tras concluzia că nu te puteai baza pe oameni şi că nu puteai trăi în pace decât dacă îi ţineai la distanţă de tine. Şi, fiindcă ajunsese acum şi de râsul satului, şi nu bătaia de joc îl deranja, ci atenţia publică pe care o atrăsese astfel, pentru prima dată în viaţă a luat singur o decizie: s-a dus la Crédit Agricole, şi-a retras economiile, şi-a făcut bagajele şi a plecat la Paris. A avut apoi de două ori mare noroc. A găsit de lucru ca gardian la o bancă din Rue de Sèvres şi un adăpost, o aşa-zisă chambre de bonne la etajul al şaselea al unei case din Rue de la Planche. Se ajungea în cameră prin curtea din spate, pe scara îngustă de serviciu pentru accesul furnizorilor şi un coridor strâmt, slab luminat de o fereastră. Două duzini de odăiţe, cu uşi numerotate vopsite în gri, se înşirau pe acest coridor şi chiar în capăt se afla numărul 24, camera lui Jonathan. Măsura trei metri patruzeci în lungime, doi metri douăzeci în lăţime şi doi metri cincizeci în înălţime şi avea ca unic confort un pat, o masă, un scaun, un bec şi un cuier pentru haine, în rest nimic. Abia în anii şaizeci sistemul electric a fost îmbunătăţit în aşa fel încât s-au putut adăuga o plită pentru gătit şi un radiator, s-au instalat conducte de apă iar camerele au fost dotate cu chiuvete şi boilere proprii. Până atunci, toţi locatarii din mansardă mâncau – dacă nu ţineau în ascuns un reşou cu spirt – bucate reci, dormeau în camere reci şi îşi spălau şosetele, vesela sărăcăcioasă, ba se spălau şi pe ei cu apă rece într-o singură chiuvetă de pe coridor, chiar lângă uşa closetului comun. Toate astea nu-l deranjau pe Jonathan. El nu căuta confortul, ci un adăpost sigur, care să-i aparţină lui şi numai lui, să-l ferească de surprizele neplăcute ale vieţii şi din care să nu-l mai poată alunga nimeni. Iar când a păşit pentru prima dată în camera numărul 24, a ştiut pe loc: iat-o, asta ţi-ai dorit de fapt dintotdeauna, aici o să rămâi. (Exact aşa cum se spune că li se întâmplă unor bărbaţi la aşa-numita dragoste la prima vedere, când realizează, luminându-li-se fulgerător mintea, că o femeie pe care n-o văzuseră niciodată până în acea clipă este pentru ei femeia vieţii, care să fie a lor şi lângă care să rămână până la sfârşitul zilelor.)