Pe vremea cînd eram mai tînăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte. — Ori de cîte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seama că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu. Atît şi nimic mai mult - dar cum totdeauna ne-am înţeles foarte bine din puţine cuvinte, mi-am dat seama că voia să spună mult mai mult. Urmarea este că am tendinţa de a nu judeca şi condamna pe nimeni, obicei datorită căruia am izbutit să pătrund multe caractere ciudate şi am căzut pradă multor pisălogi înveteraţi. o minte sucită descoperă şi profită repede de această calitate cînd se întâmplă s-o întîlnească la un om normal, şi aşa s-a făcut că în anii studenţiei am fost acuzat - pe nedrept - Că sunt o fire interesată şi abilă, pentru motivul că necunoscuţi cu apucături stranii îmi destăinuiau necazurile lor ascunse. Cea mai mare parte a confidenţelor ce mi se făceau erau spontane - şi adeseori cînd îmi dădeam seama, după anumite semne sigure, că o destăinuire de natură intimă se arată la orizont, mă prefăceam că mi-e somn, că sunt absent sau pornit să-i iau peste picior, căci destăinuirile tinerilor (sau, cel puţin, termenii în care sunt făcute), poartă de obicei pecetea plagiatului ai sunt afectate de vădite omisiuni. Cine nu judecă şi nu condamnă lasă loc unor speranţe nelimitate. Şi astăzi încă, mi-e teamă că voi încerca nu ştiu ce pierdere dacă dau uitării faptul că — aşa cum, din snobism, susţinea tata şi aşa cum, din snobism, repet şi eu - la naştere simţul cuviinţei în ceea ce are el fundamental ne este hărăzit tuturor în egală măsură.