„O să plouă...” murmuri cu glas stins. Și ce-o să ne facem dacă o să toarne cu găleata? Cu ochii pe jumătate deschiși privești îndelung arborii de ginkgo biloba din fața Prefecturii, de parcă, în orice moment, rafalele de vânt ar prinde forme reale printre ramurile tremurânde, iar picăturile de ploaie, suspendate în fâșii de aer, ar gravita toate, pentru ca mai apoi să fie împroșcate în văzduh, plutind și strălucind ca niște nestemate transparente. Deschizi larg ochii, dar silueta copacilor e mai încețoșată decât atunci când te uitai la ei cu ochii abia deschiși. Oare într-o zi vei avea și tu nevoie de ochelari? În mintea ta, imaginea feței bosumflate a fratelui tău mijlociu – ce poartă o pereche de ochelari cu rame pătrățoase de culoare castanie – dispare brusc, acoperită de strigătele și aplauzele ce se aud dinspre fântâna arteziană. Cândva, fratele tău ți-a spus că vara ochelarii îi alunecă deseori de pe nas, iar pe timpul iernii, dacă intră în casă, lentilele i se aburesc de nu mai poate vedea nimic. Te întrebi în gând dacă ar fi posibil să nu trebuiască să porți ochelari, dacă e posibil ca vederea să nu ți se înrăutățească și mai mult. Ascultă de vorbă bună și întoarce-te imediat acasă. Scuturi din cap, încercând să nu mai auzi glasul mânios al fratelui tău. Vocea clară și ascuțită a tinerei femei ce ține în mână un microfon sparge difuzoarele din fata fântânii arteziene. Însă tu, așezat pe scările de la intrarea în sala municipală de sport, nu poți vedea fântâna arteziană. Dacă vrei să vezi slujba de comemorare, chiar și de la distanță, ar trebui să intri prin partea dreaptă a clădirii. Dar tu nu te miști, ci, din locul în care te afli, îți ciulești urechile încercând să auzi ce spune tânăra femeie. — Oameni buni! Chiar în acest moment sosesc de la Spitalul Crucea Roșie trupurile neînsuflețite ale iubiților noștri concetățeni.