Era cu adevărat cel mai mare. Noi cântam muzică, la el era altceva. El cânta… ceva ce nu exista, înainte ca el s-o cânte, okay? nu era pe nicăieri. Şi când el se ridica de la pian, ea nu mai era… şi nu mai era pentru totdeauna… Danny Boodmann T. D. Lemon Novecento. Ultima dată când l-am văzut era aşezat pe o bombă. Pe bune. Era aşezat pe o încărcătură de dinamită mare uite aşa. O poveste lungă… El spunea: „Nu eşti terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă, şi pe cineva căruia să i-o spui.” El avea o… poveste interesantă. El era povestea sa interesantă. Nebunească, la drept vorbind, dar frumoasă… Şi în ziua aceea, aşezat pe toată dinamita aia, mi-a oferit-o în dar. Fiindcă eram prietenul său cel mai bun, eu… Am făcut multe tâmpenii pe urmă, şi dacă mă întoarce cineva cu capul în jos nu mai cade nimic din buzunarele mele, mi-am vândut până şi trompeta, totul, dar… povestea aia nu… pe aia n-am pierdut-o, se află încă aici, clară şi inexplicabilă, aşa cum numai muzica era când, în mijlocul Oceanului, o cânta pianul vrăjit al lui Danny Boodmann T. D. Lemon Novecento. (Actorul se îndreaptă spre culise, în difuzoare se aude din nou orchestra, pentru final. Când se stinge ultimul acord, actorul revine pe scenă.)