Anul trecut, în noiembrie, o carte mi-a salvat viața. Știu că astăzi așa ceva pare de necrezut. Mulți dintre voi s-ar putea să aveți senzația că exagerez, ba chiar că sunt melodramatică, atunci când afirm una ca asta. Însă s-a petrecut întocmai cum vă spun. N-a fost vorba despre vreun glonț îndreptat direct spre inima mea, împiedicat să o străpungă de paginile unui volum gros de poezii de Baudelaire, legat în coperte de piele, așa cum se întâmplă adesea prin filme. Viața mea nu-i într-atât de palpitantă. Nu, inima mea nesăbuită fusese deja rănită. Într-o zi care nu se anunța a fi altfel decât banală. Mi-o amintesc perfect. Ultimii clienți din restaurant – un grup de americani destul de gălăgioși, un cuplu discret de japonezi și doi francezi ce discutau aprins – au rămas la masă până târziu, ca de obicei. Americanii se lingeau pe buze și scoteau o mulțime de „ooh“-uri și „aah“-uri în timp ce savurau gâteau au chocolat. După ce a servit desertul, Suzette m-a întrebat, ca de obicei, dacă mai am nevoie de ea, apoi a ieșit zglobie pe ușă. Jacquie era prost dispus, ca întotdeauna. De data asta îl întărâtaseră obiceiurile culinare ale străinilor și își dădea ochii peste cap în timp ce zăngănea farfuriile goale, așezându-le în mașina de spălat vase. — Ah, les Américains! Nu știu nimic despre bucătăria fran țuzească, rien du tout! Mereu înfulecă și decorul. De ce mi-o fi dat să gătesc pentru barbarii ăștia? Mă bate gândul s-o dau încolo de meserie, pe bune că mă deprimă! Și-a dat jos șorțul și a mormăit către mine obișnuitul bonne nuit, apoi s-a urcat pe bicicleta lui veche și s-a făcut nevăzut în noapte. Jacquie e un bucătar desăvârșit și mie foarte simpatic, în ciuda faptului că oriunde s-ar duce ia arțagul cu el ca pe-o oală cu bouillabaisse1. Era bucătar-șef la Temps des Cerises deja de pe vremea când micul restaurant cu fețe de masă în carouri, roșu cu alb, aflat la o aruncătură de băț de animatul Boulevard Saint-Germain, pe Rue Princesse, îi aparținea încă tatălui meu. Tata se dădea în vânt după melodia „Anotimpul cireșilor“, atât de frumoasă și totuși atât de scurtă, un cântec optimist și în același timp ușor melancolic, despre dragostea găsită și în cele din urmă pierdută. Și în ciuda faptului că grupările de stânga din Franța au preluat mai târziu acest cântec vechi și l-au făcut imnul lor neoficial, cred că adevăratul motiv pentru care papá și-a botezat astfel restaurantul are mai puțin de-a face cu amintirea Comunei din Paris2 și mai mult cu amintirile lui, întru totul personale. În restaurantul