Viața de care te agăți Philippe împinse ușa apartamentului şi rămase uimit când se trezi în întuneric. Ea nu deschisese obloanele şi încăperea era cufundată în beznă. Totuși trecuse de prânz. Plecase spre ea imediat ce se terminase ședința. Nu se mai văzuseră de o săptămână. Așa se întâmpla de fiecare dată. Când n-o vizita câteva zile, se închidea în ea. Avea nevoie de ore întregi ca s-o facă să zâmbească, iar ea să se abandoneze din nou în brațele lui. 

— Ambre? Niciun răspuns. Semn rău. Era foarte supărată. Philippe dădu ochii peste cap. 

— Ambre? Totuși telefonase. Pentru a-i spune că trece pe la ea. Se așteptase la o tăcere mormântală, dar ea răspunsese: „Da, bine” cu o voce ciudată. Un pic sugrumată. Ca şi cum ar fi fost bolnavă. Își lăsă haina pe patul desfăcut. Probabil că se simțea într-adevăr rău. De obicei, cearșafurile erau întinse bine, gata să fie mototolite de tăvălelile lor. 

— Totul e în regulă? Tot nimic. Își netezi haina pe pernă. Făcea parte din ritualurile lui când venea aici, intra, își așeza haina cu grijă, apoi o striga pe Ambre. O dată. De două ori. În principiu, era de ajuns. Apoi o dezbrăca fără să se mai încurce în politețuri, o arunca pe pat, o făcea să geamă de plăcere. Era ușor când ea nu se bosumfla. — Ce ai? Ești bolnavă? Se apropie de baie și se miră că lumina nu era aprinsă nici în încăperea aceea. Împinse ușa cu genunchiul. Ea se afla acolo, întinsă în cadă, în întuneric. 

— Ce Dumnezeu faci... Apăsă pe întrerupător, alungând întunericul şi înainte de orice văzu fața ei translucidă şi pleoapele pe jumătate închise. Abia apoi observă culoarea apei, portocalie, şi dârele lungi, roșietice de pe marginea căzii. 

— Ambre! Strigătul lui spintecă aerul ca o lovitură de bici. Căzu în genunchi, îi apucă încheieturile lipsite de viaţă şi i le strânse cu putere. Îi reveniră reflexe vechi fără să fi încercat să le reactiveze. Ca și cum creierul lui trecea pe pilot automat. Să oprească hemoragia. Să ia niște prosoape, să le înfășoare în jurul încheieturilor, să apese pentru a face un garou. 

— Fir-ar să fie, Ambre! Să sune la urgențe. N-a murit. Cred că n-a murit. Îi eliberă mâinile, care căzură înapoi fără vlagă pe marginea căzii, pentru a-şi scoate telefonul din buzunar. Un țârâit. Al doilea. O voce de bărbat care spunea ceva, îl întrerupse cu brutalitate: 

— Vă rog, este o urgență. Pleoapele fetei tremurară. Era pe jumătate conștientă și se gândea că el își pierduse tonul de adult, sigur, grav. Vocea îi era slabă şi scâncită. — În strada Tilleuls numărul 13. O tânără de douăzeci de ani! Și-a tăiat venele! Sângerează abundent! Grăbiți-vă! Ei i se părea că el este foarte tulburat, dar nu era sigură, căci totul îi parvenea de departe. El continua să vorbească, dar acum nu mai vorbea cu pompierii. Cel puțin, ea așa avea impresia. 

— Ambre, ce ți-ai făcut?!