Cotesc pe Broadway şi apoi pe Sunsct. aşa că am ocazia să trec pe lângă locuri pe care nu vreau să le uit vreodată. Atracţiile turistice mexicane de pe strada Olvera sunt închise, dar luminiţele de carnaval viu colorate îmbracă standurile cu suvenire într-o lumină aurie. în dreapta mea se întinde Piaza, piatra de temelie a oraşului, cu foişorul din fier forjat. Dincolo de ea, zăresc începutul aleii Sanchez. Când eram mică, locuiam acolo împreună cu familia, la etajul al doilea al clădirii Garnier, iar acum simt cum mă năpădesc amintirile. Parcă mă văd jucandu-mă cu bunica în Piaza, mătuşa cumpărându-mi acadele mexicane de pe strada Olvera, mama, alături de care treceam pe aici în fiecare zi în drum spre şcoala din Cartierul Chinezesc şi înapoi spre casă. Au fost ani fericiţi şi totuşi plini de atâtea secrete, încât mă întreb ce a fost până la urmă adevărat în viaţa mea. în faţa mea, palmierii îşi aruncă umbrele perfecte pe zidurile acoperite cu stuc ale clădirii Union Station. Ceasul arată ora 02.47. Abia împlinisem un an când s-a deschis gara, acest loc devenind şi el o constantă a vieţii mele. La ora asta nu circulă maşini sau tramvaie pe stradă, aşa că nici nu mă mai sinchisesc să aştept culoarea verde la semafor şi traversez în goană strada Alameda. Un taxi solitar stă parcat pe bordura din faţa gării, înăuntru, sala de aşteptare cavernoasă e pustie, iar paşii mei răsună zgomotos pe podeaua din marmură şi plăci de ceramică. Mă strecor într-o cabină telefonică şi închid uşa după mine. De sus se aprinde o lumină şi îmi zăresc reflexia în geam. Mama nu mi-a permis niciodată să fiu prea mândră. „Doar nu vrei să ajungi ca mătuşa ta“, mă mustra ea de fiecare dată când mă prindea uitându-mă în oglindă. Acum îmi dau seama 19 că de fapt nu voia să mă uit prea atent la mine. Pentru că, acum că mă privesc, acum că mă privesc cu adevărat, îmi dau seama cât de mult semăn cu mătuşica May. Sprâncenele mele au forma unor frunze de salcie, am tenul palid, buze pline şi un păr negru ca tăciunele. Familia mea a insistat întotdeauna să am părul lung, şi pe vremuri reuşeam chiar să mă aşez pe el, dar anul ăsta, cu câteva luni în urmă, am mers la un coafor din Chicago şi am cerut să mă tundă scurt, în stilul Audrcy Hepbum. Coafeza mi-a spus că este stilul pixie. Acum sunt tunsă băieţeşte, iar părul îmi străluceşte chiar şi aici, în lumina slabă a cabinei telefonice. Vărs tot măruntul din portofel pe poliţa cabinei, apoi formez numărul lui Joe şi aştept să aud vocea operatoarei care să-mi spună cât vor costa primele trei minute de convorbire. Bag monedele în lăcaş şi telefonul începe să sune. în Chicago e aproape 05.00 dimineaţa, aşa că o să-l scol din somn.