Asemenea râmelor care, se zice, afânează pământul pe care-l străbat în întuneric și.i-l fac să rodească, poveși.tile trec din gură în gură și.i spun, din timpuri străvechi, ceea ce nimic altceva nu poate spune. Unele se răsucesc și.i se înfăși.oară în interiorul aceluiași.i popor. Altele, ce par alcătuite dintr-o materie subtilă, pătrund prin zidurile nevăzute care ne despart, trec prin timp și.i spața.iu și.i merg mai departe. Astfel, scena comică bine cunoscută, în care clovnul caută un obiect pierdut într-un cerc de lumină, nu pentru că l-a pierdut acolo, ci pentru că „aici este lumină”, se regăseși.te în culegerile arabe și.i indiene încă din secolul al X-lea, și.i poate chiar de mai înainte. Trebuie spus că, la fel ca obiectul căutat, scena are un înța.eles adânc și.i tainic. Dincolo de anecdota savuroasă, ni se arată că e mai bine să căutăm acolo unde este lumină. Dacă nu găsim obiectul pierdut, vom găsi poate altceva; dar în întuneric nu vom găsi nimic. Această poveste – ca atâtea altele – a supravieța.uit războaielor, cotropirilor, destrămării imperiilor. A trecut prin atâtea secole. S-a strecurat în mintea noastră, ca multe alte taine. Povestea, străveche plăcere universală pe care o simța.im din copilărie, este atât de trainică pentru că, fără îndoială, are o însuși.ire anume, un principiu deosebit de permanența.ă. Mai întâi, pentru că ne duce, în câteva cuvinte, într-o altă lume, în care nu trăim întâmplările, ci le închipuim, o lume în care stăpânim spața.iul și.i timpul, în care punem în miși.care personaje imposibile, cucerim după dorința.ă alte planete, strecurăm tot soiul de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor, între rădăcinile stejarilor, o lume în care cârnața.ii atârnă în copaci, râurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposața.i fără odihnă se întorc pe furiși. fiindcă au uitat ceva, o lume fără granița.e și.i fără legi, în care putem orândui cum ne place întâlnirile, luptele, pasiunile. Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte, care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri și.i le arată alța.i munța.i, alte planete, alte spaime și.i alte chipuri. Este cel care aduce schimbarea. Prin acel „a fost odată”, trecerea dincolo de granița.ele lumii, adică metafizica, se strecoară în copilăria fiecărui om, și.i poate chiar a fiecărui popor, prinzând rădăcini atât de puternice, încât vom socoti tot ce s-a născut din mintea omului, întreaga noastră viața.ă drept o realitate indiscutabilă. Pe lângă faptul că ne încântă și.i ne poartă pe alte tărâmuri, povestea este temeiul însuși.i al credința.elor noastre. Povestea înseamnă însă mai mult decât această călătorie sau trecere în altă lume. Printr-o datorie firească, fiindcă presupune o relața.ie între oameni, povestea este legată întotdeauna de cei ce ascultă, iar uneori – într-un chip mai puța.in vizibil – de cel ce o istoriseși.te. Este asemenea unuia dintre obiectele magice pe care le-a folosit în atâtea rânduri, de pildă o oglindă vorbitoare. Povestea este publică. Când este spusă, vorbeși.te. Narcis, care nu se gândeși.te decât la el însuși.i, nu poate inventa și.i nici povesti. Este pierdut în chipul său din oglinda lacului. Istorisirea unei poveși.ti, acța.iune publică prin care nața.iunile își.i păstrează identitatea, se regăseși.te pretutindeni în filmele de toate felurile pe care ni le arată mereu televiziunea. Ochii noși.tri n-au avut niciodată parte de atâtea drame, comedii, seriale, romane istorice. Din punct de vedere cantitativ, povestea rivalizează cu imaginea omniprezentă de care s-a legat acum o sută de ani. Dar numai din punct de vedere cantitativ; mai departe nu putem face nici o apreciere. Mai exploatată ca niciodată, mai vlăguită și.i poate mai popularizată (dar nu întotdeauna), povestea se regăseși.te în mass-media zilelor noastre. Dacă ne întrebăm de ce, ne vom gândi imediat la distracța.ie, adică la faptul că ne alungă grijile și.i gândurile. Povestea ne face să uităm urâța.enia însângerată a lumii sau prostia ei plicticoasă. Povestea înseamnă evadare, fiindcă ne poartă pe tărâmul uitării. Dar, când este ingenioasă, ne readuce iute în lumea de care crezusem că ne eliberasem. Ș.i atunci apare din nou oglinda. Ne recunoași.tem imediat în ficța.iune. Mai mult: chiar dacă povestea – invența.ie gândită într-o oarecare ordine, numită „ficța.iune” – este adesea limpede prezentată ca atare, ea poate fi uneori și.i clandestină. Se poate ascunde pretutindeni. Poate că se află chiar alături fără și.tirea noastră. Pentru că totul este poveste, până și.i Istoria. Totul este povestit ca un și.ir de fapte succesive, în care fiecare decurge din cel precedent, anulândul. S-a întâmplat un lucru, apoi altul. Jurnalele de și.tiri, care trec prin persoana unui interpret, aducător de noutăța.i bune și.i rele, sunt dramatizate în mod inevitabil. O luare de ostatici, o negociere anevoioasă, urmărirea unui ucigași. ori un record sportiv sunt tot atâtea poveși.ti, tot atâtea drame. Azi am trăi în direct războiul din Troia, cu interviuri luate atât lui Achile, cât și.i Elenei: și.i poate chiar zeilor, cine și.tie? Povestim, ca și.i altădată. Ș.i vom mai povesti fără îndoială multă vreme. Este limpede că ne place, de asemenea, să povestim despre noi. Ș.tii ce mi s- a întâmplat ieri? Nu? Ascultă-mă. Iar noi ascultăm. Adesea, când trăim alături de cineva, ascultăm cu răbdare cum le povesteși.te unor prieteni aceeași.i întâmplare. Facem acest sacrificiu. Ș.tim că lui (sau ei) îi face bine să fie în centrul unei întâmplări. Să se bucure de atența.ia tuturor, pentru câteva clipe. Este o bucăța.ică de viața.ă, de existența.ă adevărată.