Tunetul fusese asurzitor, dar în cele din urmă încetase vuietul bătăliei. Tăcerea şi-a făcut prezenţa când, unul câte unul, s-au stins gemetele $i vaietele celor căzuţi în luptă. Ca un protest tăcut, noaptea se arăta caldă şi umedă. Plutea în aer mirosul înfrângerii extreme, dureroase şi umilitoare. Luna de vară, martor tăcut al barbariei, îşi legăna strălucirea pură asupra orizontului, care devenea purpuriu, aducând umilă plecăciune bărbaţilor care căzuseră învinşi. Ciripitul îndepărtat al păsărilor rupea tăcerea şi făcea ca liniştea care apăsa pământul să pară mai puţin plumburie şi întunecată. Duhori de moarte se înălţau din pământ, dintre trupurile sfârtecate şi mutilate ale morţilor... Era atâta disperare! Femeia cu înfăţişare fragilă verifica unul câte unul trupurile care zăceau inerte la picioarele ei, unde praful amestecat cu sânge şi sudoare învăluia cărnurile sfâşiate ca un giulgiu, creând o imagine extrem de respingătoare. Erau atâtea cadavre! Era o misiune dificilă să găseşti pe vreunul în viaţă, dar, chiar şi aşa, nu-şi pierdea speranţa. Continua să mişte trupurile cum făcea de când începuse războiul acela pustiitor, cum sunt toate războaiele, indiferent unde, când şi de ce se duc. Ştia că nu va fi uşor să găsească un soldat în viaţă în grămada de came mutilată. Chipuri necunoscute. Un vârtej de identităţi care zăpăcea. Soldaţi francezi, englezi, spanioli, dar ea continua să caute printre trupuri, plină de speranţă. Trebuia să-l găsească pe Rodrigo, nu ştia dacă era viu sau mort, avea doar certitudinea că îi căzuse calul în luptă şi se ruga fierbinte ca el să nu fie mort.