ntr-o dimineață de vineri, la ora șase și treis prezece minute, ochii mari și albaștri ai lui Lucy Angkatell întâmpinară o nouă zi. Ca de obicei, se trezi instantaneu și începu imediat să întoarcă pe o parte și pe alta problemele care-i ocupau mintea incredibil de activă. Simțea nevoia să vorbească și să se consulte cu cineva, astfel că se hotărî să apeleze la verișoara ei, Midge Hardcastle, care tocmai sosise la conac în ajun. Prin urmare, doamna Angkatell coborî din pat, își trase un neglijeu pe umerii încă supli și se îndreptă spre camera lui Midge. Gândea foarte repede, așa că începu conversația în minte, completând răspunsurile lui Midge cu roadele imaginației sale bogate. Discuția era deci în toi atunci când doamna Angkatell deschise ușa camerei lui Midge. – Așadar, draga mea, probabil ești de acord că acest sfârșit de săptămână va fi unul destul de dificil! – Ah! Ce? mormăi Midge nearticulat, trezită din somnul dulce și profund. Doamna Angkatell se duse la fereastră, deschise obloanele și ridică jaluzelele cu o mișcare iute, lăsând să pătrundă în cameră lumina palidă a zorilor de septembrie. – Păsări! observă ea, privind cu duioșie pe geam. Ce drăguț! – Poftim? – În fine, vremea nu va fi o problemă. Se pare că va fi chiar frumos. Asta e mare lucru. Probabil ești și tu de părere că situația ar fi extrem de tensionată dacă atâtea caractere diferite s-ar vedea obligate să rămână în casă. Își vor putea ocupa timpul cu tot felul de jocuri. Sper să nu se întâmple ca anul trecut, nu mă voi ierta niciodată pentru ce i-am făcut bietei Gerda. I-am spus ulterior lui Henry că a fost foarte nesăbuit din partea mea. Desigur, trebuie să o invităm, fiindcă ar fi nepoliticos să-l chemăm pe John fără ea, însă totul e foarte complicat. Cel mai rău e că femeia este chiar amabilă. Uneori mă surprinde că o persoană atât de cumsecade poate fi complet lipsită de inteligență. Dacă așa funcționează legea compensației, nu mi se pare deloc just. – Despre ce vorbești, Lucy? – Despre sfârșitul de săptămână, draga mea. Despre oamenii care vin mâine. Toată noaptea m-am gândit la asta și mi-am făcut tot felul de probleme. Discuția noastră mă unge la suflet, Midge. Ești mereu foarte practică și corectă. – Lucy, spuse Midge cu asprime, știi cât e ceasul? – Nu prea, draga mea. Mă cunoști, niciodată nu-s atentă la asta. – E șase și un sfert. – Da, scumpo, admise doamna Angkatell, fără să dea semne de uimire. Midge o privi cu severitate. Cât de exasperantă, cât de imposibilă putea fi Lucy! „Sincer“, se gândi Midge, „nu știu de ce ne punem la mintea ei!“ Totuși, de îndată ce îi veni acest gând, știu și răspunsul. Lucy Angkatell zâmbea, iar Midge văzu farmecul deosebit pe care îl emanase toată viața și care nici acum, la mai bine de șaizeci de ani, nu dispăruse. Acel farmec uluise, consternase sau îi pusese în încurcătură pe oameni din întreaga lume, magnați străini, ambasadori, funcționari guvernamentali. Orice critică pălea în fața plăcerii și desfătării sale copilărești. Lucy nu trebuia decât să-și deschidă imenșii ochi albaștri, să-și întindă mâinile fragile și să murmure: „Ah! îmi pare foarte rău…“, iar orice resentiment se evapora imediat.