Păi, hai să-ncepem cu Elizabeth, bine? Şi vedem apoi unde ne duce povestea. Ştiam cine e, bineînţeles – toată lumea de aici o cunoaşte pe Elizabeth. E proprietara unuia dintre apartamentele cu trei camere din Larkin Court. Îl ştiţi doar – cel de pe colţ, cu terasă. De asemenea, o dată, la un concurs de cultură generală, am fost în echipă cu Stephen care, din mai multe motive, e al treilea ei soţ. Eram la masa de prânz, asta acum două sau trei luni, şi trebuie să fi fost într-o zi de luni, pentru că mâncam plăcintă cu carne de oaie. Elizabeth mi-a zis că vede că mănânc, dar că vrea să-mi pună o întrebare despre rănile de cuţit, dacă nu mă deranjează. I-am zis: 

— Deloc, sigur, te rog. Sau ceva de genul ăsta. N-o să-mi amintesc mereu totul cu exactitate, mai bine vă previn de pe-acum. Ea a deschis un dosar plic şi am văzut câteva foi de hârtie scrise la calculator şi marginile unor coli care păreau să fie fotografii vechi. Apoi s-a lansat direct în subiect. 

Elizabeth m-a rugat să-mi imaginez că o fată a fost înjunghiată cu un cuţit. Am întrebat cu ce fel de cuţit a fost înjunghiată, iar Elizabeth mi-a răspuns că probabil era vorba despre un cuţit de bucătărie obişnuit. De la John Lewis1 . Nu s-a exprimat aşa, dar asta mi-am închipuit eu. Apoi m-a rugat să-mi imaginez că fata fusese înjunghiată de trei sau patru ori, chiar sub osul sternului, înăuntru şin afară. Înăuntru şi-n afară, foarte urât, dar fără să-i fie secţionată vreo arteră. Vorbea cu o voce destul de joasă, pentru că toţi cei din jur mâncau, şi chiar şi ea are limitele ei. Aşa că eu stăteam acolo şi îmi imaginam răni prin înjunghiere, iar Elizabeth m-a întrebat cât ar dura ca fata să moară din pricina hemoragiei.

Apropo, îmi dau seama că ar fi trebuit să vă spun că mulţi ani am lucrat ca asistentă medicală – dacă nu ştiţi asta, n-o să înţelegeţi nimic. Elizabeth probabil că ştia de undeva, pentru că Elizabeth ştie tot. În orice caz, de asta vorbea cu mine. Sigur v-aţi întrebat până acum ce vă tot povestesc aici. O să-mi intru în mână cu scrisul, promit. Îmi amintesc că m-am tamponat la gură cu şervetul înainte să răspund, cum face uneori lumea la televizor. Te face să pari mai deştept, încercaţi şi voi. 

Am întrebat-o ce greutate avea fata. Elizabeth a găsit informaţiile în dosarul ei, a urmărit rândul cu degetul şi mi-a citit că fata cântărea patruzeci şi şase de kilograme. Lucru care ne-a nedumerit pe amândouă, pentru că nu ştiam sigur cât înseamnă de fapt patruzeci şi şase de kilograme. Mi-am zis că trebuie să fie cam douăzeci şi trei de pietre2 . În mintea mea, era un raport de doi la unu. Însă, chiar în timp ce mă gândeam la asta, mi s-a strecurat îndoiala că fac confuzie cu ţolii şi centimetrii. Elizabeth mi-a zis că fata sigur nu cântărea douăzeci şi trei de pietre, pentru că avea în dosar o poză a cadavrului. A bătut cu mâna în dosar uitându-se la mine, apoi şi-a îndreptat atenţia spre restul camerei şi a zis: