Cum naiba de m-am lăsat convins? Cele două generălese din casa de la numărul 27 – Madame Bernard, proprietara, și Madame Rosalette, portăreasa –, îl prinseseră ca într-o menghină pe Monsieur Perdu între locuințele lor, așezate față în față, la parter. – Le P. ăla și-a tratat foarte rău soția. – Îngrozitor. Ca molia care se așază pe un văl de mireasă. – Nici nu poți să-i condamni pe unii, când te uiți la soțiile lor. Mașini de făcut cuburi de gheață înțolite în Chanel. Dar bărbații? Niște monștri cu toții. – Doamnele mele, nu știu ce... – A, nu e vorba despre dumneavoastră, Monsieur Perdu! Dumneavoastră sunteți precum cașmirul printre stofele din care sunt croiți ceilalți bărbați. – În orice caz, vom primi o chiriașă nouă. La etajul patru, la dumneavoastră adică. – Dar doamna nu mai are nimic în afară de iluzii destrămate. Are nevoie de orice i se poate oferi. – Și aici interveniți dumneavoastră, Monsieur. Dați-i ce puteți. Orice donație este binevenită.

– Bineînțeles. Aș putea, probabil, o carte bună... – Ei bine, ne gândeam mai degrabă la ceva mai practic. La o masă, de exemplu. Doamna nu are... – Nimic, da, am înțeles. Librarul nu știa însă ce-ar putea fi mai practic decât o carte. Dar promise să-i doneze noii chiriașe o masă. Chiar mai avea una. Monsieur Perdu își băgă cravata între nasturii de sus ai cămășii albe, călcate energic, și își suflecă cu grijă mânecile. Spre interior, pliu peste pliu, până la cot. Fixa cu privirea peretele din hol, plin cu cărți. În spatele bibliotecii se afla o cameră pe care nu o mai deschisese de douăzeci și unu de ani.