Jose Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922 la Azinhaga (Ribatejo), într-o familie de obârşie modestă. In pofida vicisitudinilor, destinul său scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, încununată de recunoaştere internaţională, prin decernarea titlului de doctor honoris causa de către numeroase universităţi şi a unor prestigioase premii, culminând cu Premiul Nobel pentru literatură (1998). După debutul din 1947 cu un roman renegat ulterior de scriitor, urmat apoi de o tăcere de aproape două decenii, Saramago a publicat volume de poeme, cronici literare şi politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri (peste 5 000 de pagini de literatură, istorie, estetică, filosofie), revenind la roman abia în 1977 cu Manual de pictură şi caligrafie. Romanul Ridicat de la pământ (1980) îi aduce recunoaşterea în spaţiul lusitan şi impune fraza şi punctuaţia care vor constitui de acum înainte marca inconfundabilă a stilului său. Celebritatea internaţională o dobândeşte cu romanul Memorialul mânăstirii (1982), care, alături de Anul morţii lui Ricardo Reis (1984) şi Istoria asediului Lisabonei (1989), formează seria narativă cu tematică istorică, scriitorul acordând o atenţie specială „originii şi identităţii portugheze”. În 1991 publică Evanghelia după Isus Cristos, romanul cel mai polemic al lui Saramago, care reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Isus. 

O cotitură în universul tematic romanesc al lui Jose Saramago o constituie seria de ficţiuni ucronice şi alegorice începută cu Pluta de piatră (1986) şi urmată de „trilogia involuntară”, cum o defineşte autorul, alcătuită din Eseu despre orbire (1995), Toate numele (1997), Caverna (2000), serie pe care Editura Polirom o va oferi integral cititorilor săi. În 2002, Saramago publică Omul duplicat. Apărut în 1984, romanul Anul morţii lui Ricardo Reis, considerat de mulţi ca fiind capodopera absolută a lui Jose Saramago, a constituit, în preajma aniversării a jumătate de secol de la moartea prematură a lui Fernando Pessoa, un excepţional omagiu adus ficţiunii, unice în literatura secolului XX, reprezentate de universul heteronimic: constelaţia de autori cu viaţă şi operă independentă, pe care Pessoa i-a creat, asemenea unui demiurg. O biografie fictivă într-o celebră scrisoare către Adolfo Casais Monteiro din 13 ianuarie 19351, Fernando Pessoa descrie inventarea celor trei heteronimi principali: Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Ălvaro de Campos. Primul pe care poetul îl schiţase, fără să aibă încă o idee clară asupra heteronimiei, fusese Ricardo Reis, în 1912: „Cam prin 1912, dacă nu cumva fac o greşeală (care oricum nu poate fi mare), mi-a venit ideea să scriu nişte poeme de factură păgână. Am schiţat câteva versuri neregulate (nu în genul lui Ălvaro de Campos, ci într-un stil de semi-regu-laritate), şi am abandonat. Îmi apăruse, totuşi, într-o penumbră abia urzită, un vag portret al persoanei care le făcuse (se născuse, fără să ştiu, Ricardo Reis)”. Doi ani mai târziu, într-un soi de epifanie, apare „coteria” heteronimică, cu stiluri, opţiuni este-tico-filozofice şi relaţii de filiaţie poetică deja constituite. Pe 8 martie 1914, spune poetul, „m-am apropiat de o comodă înaltă şi, luând o hârtie, am început să scriu în picioare, aşa cum scriu de câte ori pot. 

Şi am scris treizeci şi ceva de poeme pe nerăsuflate, într-un soi de extaz a cărui natură n-aş şti s-o definesc. A fost ziua triumfală a vieţii mele şi nu voi mai putea avea niciodată alta la fel. Am început cu titlul Paznicul turmelor. Apoi a apărut cineva în mine căruia i-am pus de îndată 1. Fernando Pessoa, Păginas de Doutrina Estetica, Ed. Inquerito, Lisboa, 1963, pp. 259-268. Numele de Alberto Caeiro. Scuză-mi absurdul frazei: se ivise în mine maestrul meu. Aceasta a fost senzaţia imediată pe care am trăit-o. Şi în asemenea măsură încât, după ce-am scris cele treizeci şi ceva de poeme, am luat imediat o altă foaie de hârtie şi am scris, tot dintr-un foc, cele şase poeme care formează Ploaie oblică de Fernando Pessoa. Imediat şi în totalitate. A fost revenirea lui Fernando Pessoa-Alberto Caeiro la Fernando Pessoa singur. Sau mai bine zis a fost reacţia lui Fernando Pessoa împotriva inexistenţei sale ca Alberto Caeiro. O dată apărut Alberto Caeiro, m-am ocupat imediat să-i descopăr – instinctiv şi subconştient – nişte discipoli. L- am smuls din falsul său păgânism pe Ricardo Reis, latent, i-am descoperit numele, şi l-am ajustat propriei imagini, pentru că atunci deja îl vedeam. Şi, deodată, ca o derivaţie opusă lui Ricardo Reis, sa ivit impetuos un nou individ. Dintr-o suflare, la maşina de scris, fără întrerupere, nici corecturi, a apărut Oda triumfală a lui Ălvaro de Campos – oda cu acest nume şi omul cu numele pe care-1 are”. O dată inventat, Ricardo Reis primeşte o identitate civilă şi o „viaţă”: „Ricardo Reis s-a născut în 1887, nu-mi aduc aminte ziua şi luna (dar le am pe undeva), în Porto, e medic şi se află în prezent în Brazilia”. E puţin, „dar foarte puţin mai scund” decât Alberto Caeiro, nu poartă barbă şi are un ten „smead şi mat”. Educat într-un colegiu de iezuiţi şi monarhist, Ricardo Reis s-a expatriat în 1919. E un latinist prin educaţia primită, şi un „semi-elenist” prin autoeducaţie. Pessoa scrie în numele lui „dintr-o deliberare abstractă, care subit se concretizează într-o odă”, al cărei „purism” i se pare „totuşi exagerat”. Frederico Reis, „fratele” lui Ricardo Reis, defineşte într-un text din 1915 „epicurismul trist” în care constă filosofia ricardiană: „fiecare dintre noi – spune poetul – trebuie să-şi trăiască propria viaţă, izolându-se de ceilalţi şi căutând, cu sobrietate individualistă, numai ceea ce-i place şi-1 satisface. Nu trebuie să caute plăcerile violente, şi nu trebuie să evite senzaţiile dureroase dacă nu sunt extreme. Căutând minimumul de durere [.], omul trebuie să caute mai ales calmul, liniştea, abţi-nându-se de la efort şi de la orice activitate utilă. Poetul consideră temporară această doctrină. Atitudinea trebuie să fie aceasta atâta vreme cât vor domina barbarii (creştinii). Îndată ce va dispărea (dacă va dispărea) imperiul barbarilor, atitudinea va putea fi alta”1.