Dacă băiatul nu s-ar fi hotărât să pescuiască în alt loc în acea seară, n-
ar fi auzit-o pe fata oarbă din satul învecinat şi nici n-ar fi văzut

monstrul care o atacase.
De obicei pescuia într-un golf micuţ, ascuns de nişte tulpini gigantice
de stuf, în aval faţă de locul unde acosta feribotul de pe Nil. În acea seară
însă, la îndemnul vărului său Mehmet, care se jura că văzuse nişte
bancuri uriaşe de peşti bulti plutind leneş în apa puţin adâncă, băiatul se
aventură în amonte, dincolo de câmpurile de trestie din Ba’irat, până
când descoperi o fâşie îngustă de nisip aproape ascunsă de un pâlc des
de palmieri doum. Abia ajunsese la locul ce promitea prada mult
aşteptată, că îşi şi aruncă undiţa, însă cârligul nici nu apucă să despice
suprafaţa apei când băiatul auzi o voce de fată. Cuvintele, aproape
şoptite, se auziră limpede:
— La, minfadiak! Nu, te rog!
Băiatul îşi ridică privirea, ascultând cu atenţie, iar firul undiţei se
pierdu, luat fiind de curent.
— Nu, te rog, se auzi aceeaşi voce. Mi-e frică.
Apoi se auzi un hohot de râs. Era vocea unui bărbat.
Băiatul lăsă undiţa din mână şi se căţără pe fâşia de nisip şi pământ
care avea rolul de a stăvili cursul râului, iar apoi, curios fiind, o luă la pas
şi se strecură printre palmieri. Era întuneric aici; evantaiele uriaşe de
frunze filtrau lumina lunii, iar trunchiurile erau învăluite de umbre.
Vocile se auziseră din nou, din cealaltă parte, aşa că băiatul se îndreptă
într-acolo. Păşea cu grijă pe o cărare îngustă, prăfuită, atent fiind să nu
facă nici un zgomot şi să nu deranjeze viperele cu corn care îşi făcuseră
cuib în iarbă. Muşcătura lor putea ucide.
— Nu! se auzi din nou vocea fetei. În numele Domnului, te implor!
Bărbatul râse din nou. Era un râs crud, răutăcios.
Băiatul se aplecă şi culese de jos o piatră, gata să se apere dacă ar fi
fost nevoie, apoi îşi reluă cercetarea locului. Poteca şerpuia prin mijlocul
palmierilor, apoi cotea înapoi către malul râului.