I. ABSENȚA DOMNULUI GLASS

 Cabinetele de consultații ale doctorului Orion Hood, eminentul criminolog și specialist în anumite tulburări comportamentale, se aflau pe malul mării, la Scarborough, într-o înșiruire de ferestre franțuzești foarte mari și bine luminate, prin care se vedea Marea Nordului ca un nesfârșit zid exterior de marmură verde-albastră. Într-un astfel de loc, marea avea ceva din monotonia unui piedestal verde-albastru: căci camerele însele erau marcate de o liniște îngrozitoare, nu foarte diferită de liniștea teribilă a mării. Să nu credeți că aceste camere ale doctorului Hood excludeau luxul, sau chiar poezia. Aceste lucruri se aflau acolo, la locul lor; dar se simțea că niciodată nu fuseseră altfel. Luxul nu lipsea: pe o masă deosebită, se aflau opt sau zece cutii cu cele mai fine trabucuri, dar erau așezate de așa manieră încât cele mai tari erau întotdeauna mai aproape de perete, iar cele mai slabe mai aproape de fereastră. Pe această masă de lux se afla întotdeauna un suport cu încuietoare care conținea trei tipuri de băuturi alcoolice – toate un lichior excelent –, însă, chiar și cei mai entuziaști au afirmat că whisky-ul, brandy-ul sau romul păreau să fie întotdeauna la același nivel. Poezia era prezentă: colțul din stânga al camerei era căptușit cu un set complet de clasici englezi, iar la fel de complet era și colțul din dreapta unde se aflau fiziologii englezi și străini. Dar dacă luai din acel rând un volum de Chaucer sau Shelley, absența lui irita mintea ca un gol în dinții din față ai unui om. Nu se putea spune că acele cărți nu erau citite niciodată; probabil că erau, dar exista sentimentul că erau țintuite la locul lor, precum Bibliile din vechile biserici. Doctorul Hood își trata raftul personal de cărți ca și cum ar fi fost o bibliotecă publică. Iar dacă această strictă rigoare științifică impregna chiar și rafturile cu versuri sau balade precum și mesele încărcate cu băutură și tutun, este de la sine înțeles că și mai multă sanctitate păgână proteja celelalte rafturi care adăposteau biblioteca de specialitate sau celelalte mese ce susțineau delicatele și chiar fabuloasele instrumente de chimie sau de mecanică. 

Doctorul Orion Hood se plimba de-a lungul șirului său de camere, mărginite – așa cum spun geografiile băieților – la est de Marea Nordului și ș ț ș la vest de rândurile înseriate ale bibliotecii sale sociologice și criminalistice. Era îmbrăcat în catifeaua unui artist, dar fără neglijența acestuia; părul îi era grizonant, des și sănătos iar fața îi era slabă, rumenă și prudentă. Totul în jurul său, chiar și în camera lui, indica ceva în același timp rigid și neliniștit, ca acea minunată Mare a Nordului unde – pe principii pure de igienă – își construise casa. Soarta, fiind într-o dispoziție amuzantă, a împins ușa și a introdus în acele camere lungi, riguroase, flancate de mare, pe cineva care era poate, în modul cel mai surprinzător, opusul tuturor acestora și chiar și al stăpânului lor. Ca răspuns la o somație concisă, dar politicoasă, ușa s-a deschis spre interior și a intrat în cameră o siluetă mică și fără formă, care părea că își gestionează destul de greu propria pălărie sau umbrela, la fel de greu ca și mulțimea de bagaje. Umbrela era ca un mănunchi negru și banal, de mult timp trecută de reparații, pălăria era neagră cu boruri largi și curbate, o pălărie de preot neobișnuită în Anglia, iar bărbatul era însăși întruchiparea a tot ceea ce putea fi simplu și neputincios. Doctorul l-a privit pe nou-venit cu o uimire reținută, nu foarte diferită de cea pe care ar fi manifestat-o dacă vreun animal marin uriaș, dar evident inofensiv, s-ar fi târât în camera lui. Nou-venitul l-a privit pe doctor cu acea amabilitate veselă, dar liniștită, care caracterizează o servitoare corpolentă care tocmai a reușit să se înghesuie într-un autobuz. Era o confuzie plină de autosatisfacție socială și neorânduială fizică. Pălăria i-a căzut pe covor, în timp ce umbrela grea i-a alunecat între genunchi cu o bufnitură. Întinzând mâna după una și ferindu-se de cealaltă, dar cu un zâmbet imperturbabil pe fața sa rotundă, a început a vorbi, încercând să-și recupereze lucrurile: 

— Numele meu este Brown. Vă rog să mă scuzați! Am venit în legătură cu afacerea aceea cu MacNabs. Am auzit că îi ajutați adesea pe oameni să iasă din astfel de necazuri. Vă rog să mă scuzați dacă greșesc! În tot acest timp, își recuperase pălăria făcând o plecăciune mică și ciudată peste ea, ca și cum ar fi pus totul în ordine. — Abia dacă vă înțeleg, răspunse savantul într-o manieră rece și neprietenoasă. Mă tem că ați confundat camerele. Eu sunt doctorul Hood, iar munca mea este aproape în întregime literară și educațională. Este adevărat că uneori am fost consultat de poliție în cazuri de o dificultate și importanță deosebite, dar… 

— Oh, acest lucru este de cea mai mare importanță, îl întrerupse micuțul om, pe numele său Brown. De ce mama ei nu-i lasă să se logodească? spuse lăsându-se pe spate în scaunul său, într-un raționalism radiant. Sprâncenele negre ale doctorului Hood erau coborâte, dar ochii de sub ele străluceau aducând cu ceva ce putea fi furie sau amuzament. — Și totuși, spuse el, nu prea înțeleg.