In ziua grozăviei, Susan Shepherd trebăluia în hulubărie, împrăştiind în tava lungă de metal amestecul de boabe de sorg, grâu şi mazăre. Câţiva puiandri cu caş la gură şi-au ridicat somnoroşi căpşoarele de sub aripă, dar nu s-au obosit să plece din cuib. Ceilalţi porumbei erau cu toţii afară, dând roată deasupra păşunii verzi unduitoare sau împodobind mestecenii cu ramuri plângătoare din pădurea Epping. — O să ne ajutaţi să salvăm ţara, a şoptit ea. Hulubăria era o magazie de scânduri, cam de patru metri pe patru, cu multe mici compartimente înşirate de jur împrejur, ca într-o clasă de şcoală primară. Numai că în loc să adăpostească cizme de ploaie, pălării sau mănuşi ude, boxele erau căsuţe pentru mai mult de şaizeci de porumbei. Hulubăria fusese construită de bunicul Bertie, înainte ca ea să se fi născut. I se adăugaseră o duzină de adăposturi noi, ridicate în grabă anul trecut. Lăsând la o parte numărul mai mare de porumbei, crescătoria bunicului era neschimbată de când Susan plecase la Universitatea din Londra să studieze zoologia. Acelaşi iz pătrunzător: mirosuri amestecate de pene, găinaţ şi grăunţe. Nu se aşteptase să revină acasă atât de repede, însă activitatea ei ca voluntar la Asociaţia Naţională pentru Porumbei o făcuse să-şi amâne studiile pentru a se ocupa de lucruri mult mai importante – să crească porumbei voiajori pentru misiunile de război. În timp ce Susan îşi scutura cu palma câteva grăunţe de pe fusta veche – cârpită şi peticită de câteva ori – ochii i-au căzut pe urmele de creion aproape şterse cu care Bertie însemna cât de mult se înălţase ea peste an. Se lipea cu spatele de tocul uşii şi îşi întindea gâtul ca o girafă. Nerăbdătoare să crească mai repede, ajunsese chiar să-şi îndese hârtie în pantofi. Şase luni mai târziu, Bertie a izbucnit în râs când nepoţica lui, care uitase să-şi pună hârtiile în încălţări, scăzuse cu doi centimetri şi ceva. Ajunsese să îndrăgească creionul aşezat pe creştet, scârţâitul minei de plumb pe lemn şi speranţa cu care întorcea capul să vadă cât mai crescuse, în timp ce porumbeii o urmăreau amuzaţi, uguind. Susan a îngenuncheat şi a mângâiat prima însemnare, făcută la o vârstă fragedă, la scurt timp după ce venise să stea cu bunicii. Aveam o păsărea pe numele ei Enza. Am deschis fereastra şi-năuntru a intrat Enza 1 . Susan şi-a alungat din minte poezioara pe care o spunea când sărea coarda, apoi a luat de jos o lingură de lemn şi a început să bată într-o cutie de metal, aceeaşi în care fusese vopseaua ce se cojea acum de pe casa bunicului. Porumbeii s-au adunat în dreptul găurii făcute sub tavan. Unul câte unul, au intrat în hulubărie zburătăcind. Ţopăiau de colo-colo, cu gâtul întins şi picioruşe iuţi, în timp ce îşi ţineau trupul ţanţoş nemişcat, încât ar fi putut duce pe coadă o ghindă în echilibru. Ultima pasăre s-a aşezat pe butoiul cu grăunţe şi a înclinat din cap.

— Bună, Ducesa! a salutat-o Susan. Pasărea – neobişnuită prin penele irizate verde-purpuriu de la gât, mai potrivite la un păun decât la un porumbel – s-a lăsat pe podea fluturând din aripi şi s-a dus la Susan legănându-se pe picioruşe. — Cred că te-am cam răsfăţat. Susan şi-a turnat câteva boabe în mână, aşezându-se în genunchi, şi Ducesa a început să le ciugulească. Atingerea ciocului o gâdila pe Susan în palmă. Ştia că n-ar trebui să hrănească din mână un porumbel – era împotriva regulilor Serviciului de porumbei, dar şi ale bunicului – şi că avea să creeze fără îndoială probleme dacă Ducesa urma să intre în rândurile Serviciului. Pasărea asta era însă diferită. Şi totul din cauza unei pisici rătăcite care izbutise să-şi facă loc cu ghearele pe sub uşă şi le curmase viaţa lui Skye şi Islay, nepreţuiţii porumbei voiajori ai lui Bertie. Cu trei ani în urmă, Susan şi Bertie dăduseră peste rămăşiţele lui Skye în spatele butoiului cu grăunţe. Pe Islay o găsiseră în cuib cu aripa frântă, clocind oul pe care îl făcuse înainte de a fi atacată. Încercaseră să-i oblojească aripa cu scândurele şi feşe, dar era prea slăbită ca să se hrănească. A clocit oul încă cinci zile înainte de a se prăpădi. Au aşezat-o într-una dintre cutiile de tutun ale lui Bertie şi au îngropat-o alături de Sky la marginea pădurii din Epping. Nici una dintre porumbiţe nu a vrut să clocească oul vitregit de soartă. Susan s-a încăpăţânat să aibă grijă de el, deşi bunicul susţinea că erau prea puţine şanse de izbândă în lipsa unui incubator, pe care nu şi-l puteau permite. La fel de încăpăţânată ca şi el, Susan a scos atunci castronul albastru în care bunica obişnuia să-şi mănânce fiertura de ovăz. A încălzit castronul cu apă din ceainic, a înfăşurat oul cu delicateţe într-un şervet uşor umezit şi l-a aşezat înăuntru. După ce a pus vasul sub lampa de birou a lui Bertie, a potrivit distanţa pentru temperatura ideală cu ajutorul unui termometru obişnuit, pe care îl testase mai înainte punându-l sub o porumbiţă care clocea. În următoarele două săptămâni şi două zile, Susan a întors oul la fiecare opt ore şi a stropit şervetul cu apă pentru a rămâne umed cât trebuia. În pofida perspectivei de a fi îngropat alături de părinţii lui, oul a început să dea primele semne de viaţă în zorii zilei de duminică. Susan şi bunicul ei nu s-au mai dus la biserică. S-au aşezat pe scaun şi au urmărit cu înfrigurare cum oul începe să crape puţin câte puţin. Când clopotele de la biserica din Epping au prins a bate la sfârşitul slujbei, un puişor prăpădit a venit pe lume făcându-şi drum cu ciocul.

— Ce mândri ar fi fost de tine părinţii şi bunica! o lăudase Bertie. Susan îi zâmbise, deşi simţea o apăsare în piept, şi mângâiase delicat puişorul. Fusese o minune, dar Susan ştia că pentru pasărea orfană pericolul nu trecuse de tot în lipsa laptelui de la părinţi 2 . Fără să-şi piardă cumpătul, se apucă să facă o pastă din seminţe bine măcinate şi începu să hrănească puiul cu mâna. După câteva zile, mititelul reuşi să se ţină pe picioruşe, să dea din aripi şi să ciugulească. O săptămână mai târziu, se hrănea singur alături de porumbeii din hulubărie. Atunci Susan a numit pasărea Ducesa, fără să ţină seama de obiceiul bunicului, care le dădea porumbeilor voiajori numele unor îndepărtate ţinuturi scoţiene, pe care nu le văzuseră niciodată. Ducesa se făcuse o minunăţie de porumbiţă. Şi nu era vorba doar despre înfăţişarea ei, cu penajul de la gât care făcea ape sidefii. Era mai ales o pasăre deosebit de inteligentă – sau care se purta ciudat, după cum credea bunicul – ceea ce o deosebea de toate celelalte. În timp ce porumbeii voiajori învăţau să se întoarcă acasă, unde erau răsplătiţi cu mâncare, Ducesa părea să fie mânată de nevoia de a înţelege lumea din jurul său, precum şi de o neobişnuită curiozitate, ascunsă în spatele ochilor săi aurii. În loc să se amestece printre suratele sale, Ducesa se mulţumea să le privească cum ciugulesc, în timp ce stătea cocoţată pe umărul lui Susan şi gângurea drept răspuns la cuvintele ei, ca şi cum porumbiţei îi făcea plăcere să ia parte la conversaţie. Încă şi mai uluitoare era forţa ei; de regulă, era prima care se întorcea acasă după ce porumbeilor li se dădea drumul pe un teren de antrenament aflat la mare distanţă de casă. Odată, Bertie i-a spus lui Susan că Ducesa se întorcea prima doar din dorinţa de a se bucura câteva minute în plus de întreaga ei atenţie. Susan izbucnise în râs, dar ştia că în vorbele lui era un sâmbure de adevăr. În timp ce Susan mângâia porumbiţa pe spate cu un deget, a început să sune o sirenă. A încremenit. Mai întâi s-a auzit un huruit scăzut, care a tot crescut până la un urlet asurzitor, stingându-se apoi încet, doar pentru a o lua de la capăt. A simţit cum i se face pielea de găină pe braţe. Porumbeii sau împrăştiat zburătăcind. Pereţii trepidau. Tava cu grăunţe zdrăngănea. Uşa se deschise cu putere. Bunicul său, un bătrân cu picioare deformate de boală care avea pe cap o cască veche de soldat, a strigat: — Luftwaffe! 3 A venit la ea şi a tras-o de mână. Susan a văzut uşa cu arc închizându-se în urma ei şi pe Ducesa stând liniştită pe pământ, în timp ce toţi ceilalţi porumbei se risipiseră. — Ducesa! Susan s-a smuls din strânsoare, a izbit uşa cu putere şi a apucat pasărea de jos. Cu Ducesa vârâtă sub braţ, Susan a luat-o la fugă în urma lui Bertie spre adăpost, aşa cum repetaseră de atâtea ori, rugându-se de fiecare dată ca această zi să nu vină niciodată. Amândoi ştiau însă că era doar o chestiune de timp. În vreme ce fugeau peste câmp, lăsând în urmă alte hulubării, sirena a început să urle din direcţia aerodromului din North Weald. Bertie s-a oprit din alergat ca să-şi mai tragă sufletul şi să-şi ridice casca veche care îi tot cădea pe ochi. — Grăbeşte-te! i-a strigat el. Înainte să ajungă ei la adăpost, sunetul sirenei s-a stins, înlocuit însă la scurt timp de zumzetul unor bondari de metal. Susan şi-a ridicat privirile spre cer, a înghiţit în sec, apoi a împins spre spate casca lui Bertie. Sute de bombardiere inamice şi aproape de două ori pe-atâtea avioane de luptă întunecau cerul de după-amiază ca un roi de muşte negre. Apoi au auzit artileria antiaeriană bubuind. Dedesubtul armadei aeriene au izbucnit exploziile negre. Adăpostul era o movilă mare aflată sub coroana unui fag bătrân. Malul de pământ, acoperit acum de o iarbă deasă, se pierdea în păşune. Cu excepţia uşii care îl făcea să semene cu o căsuţă de hobbiţi, refugiul era bine camuflat. Susan îl ajutase pe bunicul său să termine adăpostul; umpluse roabe întregi cu pământ şi amestecase cimentul în găleţi pentru a tencui pereţii dinăuntru, întăriţi cu bucăţi de cărămidă şi fier rămase după demolarea unei fabrici de conserve.

Pentru intrare, folosiseră uşa de la o magazie veche. Când au ajuns la movilă, burţile bombardierelor s-au deschis. În loc să se pună la adăpost înăuntru, au rămas fără voia lor cu ochii aţintiţi, în pofida pericolului, la avioanele de vânătoare Hurricane ale RAF 4 care treceau razant pe deasupra copacilor şi apoi se înălţau brusc spre cer. Din păcate, escadrila a fost dureros de mult depăşită ca număr când asupra lor s-au năpustit avioanele de escortă inamice însemnate cu Crucea de Fier. Aparatele RAF au opus o rezistenţă scurtă, dar eroică. Un avion a explodat după ce salvele inamice i-au străpuns rezervorul de combustibil, împrăştiind şrapnele deasupra pădurii din Epping. Altul, care îşi pierduse coada, a intrat în picaj, răsucindu-se şi prăbuşindu-se pe un câmp. Nici urmă de pilot paraşutat. Avioanele britanice au fost doborâte rând pe rând, iar cele câteva scăpate aproape neatinse s-au îndepărtat cu motoarele fumegând. Susan şi Bertie s-au uitat după avioanele inamice care se îndreptau în zbor către Londra, aflată la nici douăzeci de kilometri depărtare, întâmpinate doar de tirul imprecis al antiaerienei. Seminţele distrugerii aruncate din bombardiere cădeau acum şuierând pe pământ. — Dumnezeule mare! De la primele bombe explodate, pe obrajii lui Susan au început să curgă lacrimile. La lăsarea serii, după zecile, poate chiar sutele de incendii, zarea părea că arde înspre Londra. Odată cu întunericul, s-a iscat un alt val de bombardiere care şi-au lepădat încărcăturile toată noaptea, folosindu-se de focurile izbucnite deja pentru a nimeri ţinta. Bombele incendiare de un alb incandescent fulgerau. Ecoul exploziilor umplea aerul. Bombardamentul a încetat la 4:30 dimineaţa. Susan s-a dus la Bertie, care era aşezat pe jos, şi l-a ajutat să se ridice. Târându-se pe picioarele nesigure, bătrânul a intrat în adăpost, apoi s-a ghemuit pe un pat de campanie, cu casca pe faţă. Susan nu putea să doarmă. A rămas afară privind incendiile din zare, cu Ducesa cuibărită în braţele sale. Zgomotul infernal nu înceta nici o clipă, pe măsură ce mereu alte şi alte avioane germane treceau în zbor pe deasupra, acoperind stelele şi luna la pătrar. A închis ochii şi s-a rugat ca avioanele să nu mai vină. S-au întors însă în seara următoare. Şi iarăşi, în serile de după aceea.

Lungul zbor spre casă Alan Hlad descarca gratis PDF.