„Creşte numărul vizitelor“, îmi zic eu în timp ce intru pe uşa turnantă a spitalului Lucas pentru a treia oară în doar câteva zile. De data asta, trebuie să mergem la etajul unu, camera 105, după cum scrie pe fişa cu programări a lui Carmen. Holul unde trebuie să stăm e plin de oameni. Chiar când voiam să ne cuibărim şi noi printre ei, un domn în vârstă, cu o meşă evidentă, îmi arată cu bastonul o uşă.

— Trebuie să îi anunţaţi mai întâi că aţi venit. Dăm aprobator din cap şi ne îndreptăm fără nici un chef către camera 105. „Dna Dr. W.H.F. Scheltema, internist“, scrie pe plăcuţa de lângă uşă. Se pare că spaţiul dinăuntru e, de fapt, adevărata cameră de aşteptare, holul fiind doar pentru pacienţii care nu au mai încăput acolo, remarc eu. Când intrăm, observ că vârsta medie a celor prezenţi scade cu câteva decenii faţă de a celor de afară. Ceilalţi pacienţi ne privesc cercetător, cu milă. Chiar şi un spital are ierarhia lui. E evident că suntem nou-veniţi, nişte turişti ai camerei de aşteptare, nu suntem deai locului. Dar cancerul de-acolo din sânul lui Carmen e de altă părere. O femeie în jur de şaizeci de ani, aflată într-un scaun cu rotile al spitalului şi ţinând în mâinile osoase o fişă de programare în folie de plastic, exact ca a lui Carmen, ne măsoară fără ruşine din cap până-n picioare.

Când îmi dau seama ce face, încerc să afişez o atitudine superioară – eu şi soţia mea suntem tineri, frumoşi şi sănătoşi, ceea ce n-am prea putea zice despre nici unul dintre voi, boşorogilor, şi să nu credeţi că rămânem prea mult pe-aici, imediat ieşim din canceroşenia asta –, dar limbajul trupului nu colaborează cu mine şi îmi dă de gol starea de nesiguranţă. E ca şi cum aş intra într-o cafenea de provincie şi miaş da imediat seama, după privirile batjocoritoare, că sunt, în mod evident, îmbrăcat exagerat, şi îmi pare imediat rău că de dimineaţă mi-am pus bluza roz şi cizmele din piele de şarpe.

Nici Carmen nu se simte în largul ei. Şi înţeleg: deacum încolo aparţinem, pur şi simplu, locului acestuia. În camera 105 e un alt ghişeu de înscriere. Asistenta aflată în spatele lui pare să ne citească gândurile. Ne întreabă iute dacă nu cumva preferăm să stăm în cămăruţa alăturată. Chiar la ţanc, căci Carmen începe iar să plângă, văd cu coada ochiului. Mă simt uşurat că nu trebuie să stau printre cadavrele alea în devenire, în camera de aşteptare sau pe hol. — Îmi închipui că a fost un adevărat şoc alaltăieri, zice asistenta când se întoarce cu cafeaua. Îmi dau seama imediat că la şedinţa de departament s-a discutat Cazul Carmen van Diepen. Se uită la Carmen. Apoi la mine. Eu mă ţin tare. O asistentă pe care n-am văzuto niciodată până acum cinci minute nu trebuie să observe ce milă mi-e de mine.