Partea întâi.
I.
Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: „Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.
Azilul de bătrâni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mâine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze având o asemenea scuză. Dar nu părea încântat. I-am spus: „N-am nici o vină”. Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gândit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimâine, când mă va vedea în doliu. Deocamdată e ca şi cum mama n-ar fi murit. După înmormântare, dimpotrivă, va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială.
Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mâncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: „Avem numai o mamă”. Când am plecat, m-au condus până la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc până la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mânecă. Lui i-a murit un unchi, acum câteva luni.